Pagini de jurnal...

În tren

2012-02-19T15:01:00.002+02:00

Vine trenul
gara e la fel de albă
tăcerea s-a ridicat la suprafață
inspir aerul rece

aș scrie și rescrie fiecare gând ce începe cu tine
apoi aș arunca tot într-un foc golit pe dinăuntru
și aș porni să mă înfrunt
cerul nostru are marginile roase
se-ndoaie simetric peste mine
doar tu te joci în alt cer

ziua s-a lăsat într-o parte
mi-aș încălzi mâinile lângă soba de-acasă
mișcând cu un chibrit zațul de pe fundul minții
mă țin de mână să nu mă pierd de mine
de carcasa de om straniu
și simt c-am mai trecut pe-aici cândva

lumina se-nchide în sine
copiii își scriu fericirea cu majuscule
iar mamele lor țin de genți
să nu le fure nimeni sufletul

trenul încetinește
din cer a mai căzut o stea.

Bunica mea

2012-02-04T22:13:00.005+02:00

Bunica mea are valize în care ține vise
le scoate uneori să le șteargă de praf
și-a închis sufletul într-o casă bântuită de voci interne
și așteaptă
ar face de toate
când trec pe acolo dă viață gogoșilor din tigaie
să mă îmbie

mă întreb uneori
ce se ascunde sub pielea creponată de-atâția ani
descopăr târziu că sufletul ei nu s-a șifonat
bunica mea își răsfață copilul intern
și se bucură-n sine

se simte inferioară tinereții
crede în Dumnezeu mai mult decât mine
și nu poartă ochelari
bunica mea e un cântec de iarnă
când o asculți e sărbătoare în noi și dansăm.

Lansarea volumului „Altfel” în Dumbrăveni, 28.01.2012

2012-01-29T22:32:00.010+02:00

VIDEO: Altfel - Mirela Aldea - Click!

Când plouă

2012-01-26T22:33:00.005+02:00

Când plouă fărâmituri din mine se desprind să te caute
dacă ai fi mai aproape am fi unul
iar ceilalți nu ne-ar mai chema separat

mi-e dor de zilele alea
când așteptam soarele și pe banca noastră

nu știu de ce
când plouă, gândurile mă ard pe dinăuntru
de parcă ar pleca dintr-o sobă infinită
și-ar ieși prin membrane

m-aș spovedi pământului precum ploaia
să ies din mine ca dintr-un trecut furat
dacă la căderea zilei m-ai aștepta redeschis

când plouă sunt eu și cu tine
ne ținem de mână între început și sfârșit.

Maturitatea socială

2012-01-23T17:59:00.001+02:00

Teoria Maturității Sociale și întrebările ridicate de aceasta sunt dezbătute de către Robert Kegan în cartea sa, Evoluția Eului (The Evolving Self) și dezvoltată în munca sa ulterioară – Deasupra capetelor noastre (In Over our Heads). Mark Dombeck a fost interesat de munca și cartea lui Kegan, întrucât face o sumarizare a acesteia în unul din articolele sale. Maturitatea socială se dezvoltă în straturi succesive precum maturitatea cognitivă, progresând de la cea mai simplă formă de înțelegere a lumii sociale la cea mai complexă. Mai multe aprecieri simple ale lumii sociale și ale emoțiilor umane sunt fundamental inexacte și nu se potrivesc pentru complexitatea actuală a lumii în care trăim. Totuși ele reprezintă ceea ce oamenii pot cel mai bine să facă în momentul de față.

Aprecierile complexe ale lumii sociale evoluează în existență, așa cum o persoană devine capabilă să aprecieze lucrurile abstracte. Indivizii sunt inițial încorporați în propria lor perspectivă. Ei văd lucrurile doar din propriul punct de vedere și nu pot să înțeleagă cum se poate vedea din altă perspectivă. Nu sunt capabili să înțeleagă că felul cum arată în fața celorlalți este, de fapt, esența și definiția a ceea ce înseamnă să fii subiectiv cu tine însuți. Atunci când ești capabil să apreciezi lucrurile din mai multe perspective diferite, poți spune că ești relativ obiectiv.

Noile straturi ale dezvoltării sociale/emoționale apar atunci când oamenii devin capabili să vadă o perspectivă socială tot mai mare și mai largă. De exemplu, momentul în care o persoană reușește să înțeleagă pentru prima dată ceea ce alții gândesc sau simt. În acel moment, persoana face un salt din subiectivitate într-o perspectivă a lumii, care este puțin mai obiectivă. Dacă individul poate înțelege aceste aspecte, atunci el se poate imagina cum ar trebui să arate prin ochii celorlalți și înțelegerea despre propria persoană devine mai obiectivă.

Acest proces de a deveni mai puțin subiectiv este un act de maturitate și, astfel, suntem capabili să apreciem complexitatea lumii sociale. Fiecare strat nou de conștientizare, fiecare expansiune sau perspectivă pe care o persoană o dezvoltă este mai obiectivă și oferă o perspectivă mai bună și mai largă a lumii sociale decât înțelegerea precedentă, dar, de asemenea, mai puțin obiectivă decât înțelegerea care va urma în mod logic.

Unde se termină acest progres? Teoretic, se termină în iluminare, înțelepciune sau individuație, în orice statut de genul sau atitudine în care tot ce poate fi înțeles obiectiv este înțeles obiectiv și nu există altă subiectivitate în care se poate cădea. Practic, se termină când ajungem la cel mai înalt nivel al maturității sociale care poate fi atins. Puțini oameni devin mai maturi social.

Etapele Maturității Sociale
Există cinci stagii sau perioade de dezvoltare: incorporativ, impulsiv, imperial, interpersonal și insituțional. Foarte rar, printre indivizii de gen masculin, se ajunge la stagiul inter-individual al conștientizării. Dar mai rar se ajunge la statutul de individualizare.

La început, nou-născuții sunt toți subiectivi și nu apreciază nimic din perspectivă obiectivă, de aceea nu se pot aprecia și conștientiza real. Ei nu știu să interpreteze mai nimic și singura modalitate de a interpreta lucrurile este propria lor perspectivă, care nu este dezvoltată aproape deloc. Ei pot să-și recunoască părinții, dar asta nu înseamnă că sunt capabili să aprecieze că părinții lor sunt două entități separate și au propriile lor nevoi.

Stagiul incorporativ. În acest stagiu, simțul eului nu este dezvoltat. Nu se poate vorbi despre eu, deoarece în mintea nou-născutului nu este nici mai mult nici mai puțin decât experiența personală asupra simțurilor. Acesta este încorporat în propria experiență senzorială și nu conștientizează altceva. Folosindu-și simțurile și reflexele, copiii își dezvoltă reprezentările mentale ale acestor reflexe. Reflexele și senzațiile sunt primele obiecte mentale, primele lucruri care sunt înțelese ca fiind componente distincte ale eului.

Stagiul impulsiv, denumit tocmai pentru a sugera faptul că impulsurile îl încorporează pe copil. Simțul asupra propriei persoane este identificat cu nevoi precum: hrana și somnul. Dar încă nu sunt capabili să înțeleagă faptul că ceilalți oameni există ca entități independente.

Stagiul imperial. Copilul este un ”mic dictator”. Acesta este conștient că are nevoi, că poate manipula lucrurile astfel încât să-și satisfacă nevoile. De asemenea, nu este conștient că și ceilalți au nevoi, știe doar că are nevoile sale și nu ezită să și le exprime.

Stagiul interpersonal. Copilul începe să înțeleagă că există și alte persoane ale căror nevoi trebuie luate în considerare pe lângă ale sale. Perspectiva copilului se extinde de la propria perspectivă la a celorlalte persoane importante din jurul său. Conștiința și potențialul de vină și rușine se nasc, la fel și empatia. Totuși, copilul nu are niciun principiu după care să se ghideze în privința prioritizării nevoilor. El nu știe nevoile cui sunt mai importante: ale sale sau ale celorlalți. Unii dintre ei exprimă faptul că nevoile personale sunt mai importante decât ale celorlalți, alții ar putea spune inversul, iar alții pur și simplu nu pot să-și exprime părerea.

La un moment dat acesta devine conștient de faptul că un principiu de ghidare ar trebui stabilit și că acesta îl ajută să determine ce set de nevoi ar trebui satisfăcute mai întâi în funcție de circumstanțe. Acesta este primul moment în care se poate spune că acest copil are valori, credințe și principii. Această perioadă este denumită de către Kegan ca fiind stagiul instituțional. Ideea copilului despre eu devine ceva ce poate fi descris ca valori instituționalizate. De exemplu a fi onest: ”Sunt o persoană onestă. Încerc să fiu drept și curajos.” Aceste valori încep să ghideze aprecierea copilului asupra condiției de membru al familiei și al societății. Fundamentele morale, etice și legale ale societății încep tocmai de la acest stagiu. Mai mult, copiii care ating acest level al maturității sociale înțeleg nevoia pentru legi și coduri etice care trebuie să ghideze comportamentul fiecăruia. Pentru multe persoane, maturitatea socială pare să se oprească aici la stagiul instituțional. Acest stagiu fiind stagiul maturității adultului convențional.

În următoarea etapă copilul începe să realizeze că există mai multe modalități de a fi corect și onest sau curajos. În stagiul inter-individual persoana recunoaște o diversitate de căi în care poate acționa, dar în conformitate cu un sistem de valori coerente, care nu trebuie să fie neaparat propriul sistem de valori.

Lansare „Altfel”

2012-01-22T17:44:00.000+02:00

Personalitatea pasiv-agresivă vs personalitatea evitantă

2012-01-16T20:38:00.002+02:00

Așa cum am promis în primul articol despre personalitățile dificile, am descris câteva dintre acestea, iar acum am ajuns și la ultimele două, pe care am ales să le tratez și să vi le expun și vouă. Este vorba despre personalitatea pasiv-agresivă și cea evitantă.

Personalitatea pasiv-agresivă caracterizează o persoană care adesea manifestă rezistență la exigențele celorlalți și nu tolerează ordinea. Această persoană o găsim de multe ori în cei despre care spunem că ”ne vorbesc pe la spate”. Discută excesiv de mult ceea ce i se cere și îi critică, mai ales pe cei care prezintă autoritate în fața ei. Amână rezolvarea sarcinilor, este intenționat ineficientă și se plânge că este neînțeleasă sau desconsiderată.

Deviza personalităților pasiv-agresive poate fi: ”a te supune este o adevărată înfrângere”. Un ordin sau chiar o simplă solicitare poate trezi un sentiment de revoltă și de frustrare. Agresivitatea față de autoritate se manifestă prin pasivitate. Ni se întâmplă multora să reacționăm la fel în diferite situații, însă poate fi vorba despre o tulburare de personalitate doar atunci când anumite comportamente sunt prezente în mod constant, în toate planurile vieții.

Cum să ne purtăm cu personalitățile pasiv-agresive? În primul rând să fim amabili. Personalitățile pasiv-agresive sunt foarte susceptibile la tot ce pare a fi desconsiderație. Ar fi recomandabil să avem grijă la atitudinea și felul în care îi cerem ceva unei astfel de persoane. Personalitățile pasiv-agresive încearcă adesea sentimente de furie; dacă sunteți binevoitori cu ele, șansele ca lucrurile să decurgă bine sporesc.

Cereți-le părerea de câte ori este posibil și ajutați-le să se exprime direct. Astfel, nutresc sentimente că părerea lor contează și că nu sunt desconsiderate. Persoana caracterizată de o personalitate pasiv-agresivă preferă să-și exprime în mod indirect agresivitatea, crezând că, astfel, se expune mai puțin riscurilor decât dacă și-ar exprima direct dezacordul.

Este, de asemenea, necesar să le reamintim care sunt normele după care lucrăm fiecare dintre noi, să fim puțin conservatori, însă, nu e recomandat să le criticăm ca un părinte sau să ne prefacem că ignorăm împotrivirea. Un comportament pasiv-agresiv reprezintă un mod de a transmite ceva, iar dacă vă prefaceți că nu percepeți ceea ce se întâmplă, persoana tinde să-și intensifice sentimentele negative. Nu vă lăsați antrenat în represalii reciproce.

În ceea ce privește personalitatea evitantă, aceasta poate fi caracterizată prin hipersensibilitate: criticile și ironiile o înspăimântă, îi este teamă de ridicol; evită să relaționeze cu ceilalți și situațiile în care i se pare că ar putea fi jignită; autodepreciere: stimă de sine scăzută, fără încredere în propria persoană, în propriile capacități și competențe; îi este teamă de eșec.

Pilkonis (apud Lelord, André, 2011) afirmă faptul că există două tipuri de personalități evitante: persoane caracterizate de o mare anxietate, dar care au și relații pozitive cu câteva persoane și persoane anxioase, extrem de susceptibile, care nu au încredere în ceilalți și trăiesc singure. Cauza este calitatea relațiilor cu părinții; în funcție de acestea, deosebirea dintre cele două tipuri se decide în copilările.

Cum să ne purtăm cu personalitățile evitante? Personalitatea evitantă se simte inferioară și se teme că poate fi respinsă sau ridiculizată. Ceea ce putem să facem este să o facem să înțeleagă că cel mai potrivit mijloc de a reduce starea de anxietate este acela de a-i confrunta pe ceilalți. Este recomandabil să le propunem obiective de dificultate progresivă, să le arătam că părerea lor contează, că ne interesează și că pot conta pe sprijinul nostru. Persoanele caracterizate de acest tip de personalitate sunt înclinate să creadă că a contrazice pe cineva duce la un conflict din care au doar de pierdut. Ele trebuie să știe că acceptăm să fim contraziși, iar dacă vrem să le aducem în vedere un comportament negativ, este important să ne raportăm clar la acel comportament specific.

Nu este recomandat să le ironizăm deoarece aceste persoane sunt hipersensibile. O ușoară remarcă poate să le rănească foarte mult. Trebuie să avem grijă și la atitudinea și comportamentul nostru, nu este deloc util să ne enervăm sau să le lăsăm să-și asume toate muncile care consideră că le sunt potrivite, deși pot mai mult. Iar dacă aceste comportamente evitante tind să devină maladie, putem să le recomandăm să consulte și un specialist.

Bineînțeles aceste tipuri de personalități dificile pot apărea și combinate, precum: personalitatea narcisic-histrionică și personalitatea evitant-dependentă; dar mai există și alte tipuri de personalități dificile, despre care probabil ați mai auzit: personalitatea antisocială, personalitatea borderline, personalitatea schizotipală, personalitatea sadică sau personalitatea cu conduită de eșec.
În ceea ce privește originea acestor personalități dificile, cercetătorii au căzut de acord asupra unor aspecte: personalitățile dificile sunt produsul complex al unor predispoziții înnăscute, transmise ereditar și al influențelor exercitate de mediul înconjurător încă din primele zile ale vieții.

Bibliografie:
Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.

Psiholog Mirela Aldea

Întredeschis

2012-01-14T10:16:00.004+02:00

Pe geam nu vezi nimic
mai bine închizi ochii
e tot negru
se mai topește un fulg
și-mi pare atât de rău după câte unul
de parcă s-ar desprinde din mine
și-ar muri de tânăr
nu te lăsa
dacă te uiți prea mult în mine
o să te sperii și o să cazi
te apleci prea mult peste o fereastră larg deschisă
nu sunt naivă să te privesc desenat
și să zâmbesc
îmi dezbrac gândurile în fața oricui
îmi vând creierul
ca pe niște haine vechi purtate de prea multe ori
și strig ori de câte ori am ocazia că sunt eu

m-ai putea citi ca pe un jurnal
dar dacă te-aș învăța unde începe realitatea
mă tem c-ai să mă destrami ca pe-o bluză
doar să ajungi la firul dorit
nu ești pregătit pentru o viață în plus...

Ce-nseamnă să fii om?

2012-01-07T00:58:00.003+02:00

Orchestra caută sunete să-și lege corzile
cu ochii tăi
în gară
un câine latră a jale
și-o ușă scârțâie să ridice ceața
se-aude un copil
parcă-mi tușește în creier
și mă scutur ca de un tremur
nu toate gările sunt la fel

m-alergi prin zăpadă
picioarele-mi sunt înghețate
aud doar zarva trenurilor
ce pare că-mi iese de sub picioare
vântu-ți suflă geana de pe obraz înainte s-o prind
ești mai cald ca ultima dată
și nu știu de ce
uneori mă întreb
ce culoare are viața ta?

în seara asta
gara prinde liniștea și se rotesc într-un joc
mă amețește privirea ta
mă simt închisă într-un glob de neviață
și dau din picioare să mă trezesc
n-am ajuns prea departe
pe pod nici câinii nu mă mai văd
fiecare se îngrijește de sine
ce-nseamnă să fii om?

Eres

2011-12-28T09:26:00.005+02:00

Ești o viață
prea naiv să-nțelegi războaiele purtate cu noi înșine
și răul inconștient pentru care o să fii trist cândva
m-aș rupe-n bucăți cu zece mâini deodată
dacă aș știi că pot umple un gol pe care l-am lăsat
sau poate m-aș da pradă câinilor
să nu mai știi că exist

e cam târziu
ascult flacăra ce-mi arde în sobă
mă chinuie vise, eresuri, cuvinte
cu fiece tremur ce urcă spre gânduri
mă simt mai păgână

aș pune un zid între mine și tine
între ceea ce cred și ceea ce simt între noi

m-aș dezbrăca in mii de cuvinte
de frica nebună, reproșuri ce mistui
spunându-mi că-i bine să fiu doar cu tine, să fim absoluți
mi-e teamă de mine când vrei să te-apropii
m-aș ține legată să nu pot fi eu
să mă lepăd de tine
mă leagănă gândul că nu ești cu mine în zori.

Neobişnuit

2011-12-24T15:04:00.003+02:00

Dacă aş fi pădure
cu drag mi-aş pune sufletu-n culori
şi te-aş lăsa să te apropii
ţi-aş şopti acelaşi poem

tu încerci să dezlegi cuvinte încrucişate
nu ştii că te văd

dar sunt om
nu ascund nimic
dimineaţa nu se trezeşte odată cu mine
mă lasă să încerc prima frigul de afară
niciodată nu ştiu cum s-o astept
şi cum se arată

deci simt
doar tu îmi spui că sunt mai rece ca toamna

timpul se aşteaptă să ţin pasul cu el
nu mă grăbesc
mă gândesc la lucruri banale
şi vreau să semăn cu mine
trage-mă de mână
vreau să mă întorc pe dos.

Toamnă

2011-12-23T15:47:00.003+02:00

Hai să ne jucăm de-a toamna
tu răpeşti ploaia
iar eu pictez foşnetul frunzelor ce cad
zilele îmbătrânesc mai devreme
o să-mi strâng părul când încerci să prinzi vântul
sigur se împotriveşte
mi-e teamă mai mult de copilul din mine
aruncă creioane colorate şi se ascunde de frig
dac-ai începe să-i vorbeşti
s-ar adăposti la umbra sufletului tău
şi te-ar prinde în braţe
m-aş naşte încă o dată dacă aş ştii că-i dau viaţă
iar toamna prin noi e mai vie
şi ploaia ne-mbie să zâmbim
copilul râde de mine
îmi spune să fiu, să trăiesc acea zi.

Prea devreme

2011-12-18T13:59:00.003+02:00

Vremea se-apleacă peste umerii mei
simt fiecare zi
ca desprinsă dintr-un ton preluat de bătaia vântului
și oprită într-un nai stricat
am ajuns să mă cuprind și să trag de mine
mă privesc în oglindă
poate dacă m-aș privi mai des
n-aș mai uita cine sunt și ce caut aici

în depărtare norii se-nchid
vântul mă-mpinge ca un tată
copilul temut de valuri, timid
m-aș opri să-i strig să aștepte
că sunt mare acum și eu decid pentru mine
dar par că ascult

aș vrea să cred că încă e vară
dar frunzele cad prea devreme în mine
cu-n salt am ajuns în ziua de mâine
și nu mă grăbesc să nu fiu copil
sunt zile și plouă și cresc neschimbate
călăul le-adună, se trec pe caiet
el coase oglinzi de cămașa de noapte
de ziua de ieri, de mâine grăbit.

Personalitatea depresivă vs personalitatea dependentă

2011-12-17T10:28:00.003+02:00

“Nu mi-ar plăcea să fac parte dintr-un club care să mă accepte ca membru (Marx)” ar spune un depresiv. Personalitatea depresivă poate fi definită prin caracteristici precum: pesimism, dispoziție tristă, anhedonie și autodepreciere, însă nu este obligatoriu ca o persoană, despre care se spune că are o astfel de personalitate, să fie caracterizată de toate cele patru trăsături.

Cum să ne purtăm cu o personalitate depresivă? În general, individul are o triplă viziune negativă: aupra propriei persoane, asupra lumii și asupra viitorului. Această viziune este numită și triada depresivă. Avem tendința de a-i îndemna pe cei din jurul nostru să privească partea plină a paharului, partea pozitivă a lucrurilor, însă tocmai acest lucru nu este de recomandat atunci când venim în contact cu o personalitate depresivă. Este ineficient să le spunem ce să facă sau că nu este bună perspectiva din care privesc lucrurile. Făcând asta nu le facem decât să se simtă respinse, neînțelese și desconsiderate. De asemenea, să le facem morală este cu atât mai puțin recomandat. O personalitate depresivă s-ar simți vinovată pentru ceea ce este și cum este.

Bineînțeles, nu trebuie nici să le lăsăm să trăiască în lumea lor. Putem să le atragem atenția prin întrebări asupra laturii pozitive a situațiilor sau să-i implicăm în activități agreabile, situații sau activități despre care știm că le fac plăcere. Personalitatea depresivă se autodepreciază; afecțiunea și considerația noastră sunt benefice acestor persoane, însă condiția este ca această apreciere să fie sinceră. În cazul în care vorbim despre o maladie, cea mai potrivită modalitate prin care le putem ajuta este să le recomandăm un specialist.

Oarecum în opoziția personalității depresive este personalitatea dependentă, care insistă asupra nevoii sale de a fi acceptată de ceilalți. Pentru a fi acceptată în grupuri, personalitatea dependentă este gata să facă multe compromisuri. Trăiește cu două convingeri foarte bine înrădăcinate: nu poți face nimic singur, iar ceilalți sunt mai puternici decât ea, dar dacă sunt binevoitori, te pot ajuta.

În relațiile sale cu alții, personalitatea dependentă trece sistematic prin trei faze: o fază de agățare în care persoana face tot posibilul să fie acceptată, o fază de dependență și o fază de vulnerabilitate, în care devine conștienta de dependența sa de ceilalți.

Poate ne întrebăm cum ajungem să fim depepndeți de oamenii din jurul nostru. Se spune că anumite comportamente parentale, anumite atitudini educative, evenimente de viață ar putea duce la conturarea unei personalități dependente. Copiii preiau comportamentul părinților și nu fac ce îi sătuiesc aceștia, considerând că adevărul stă în acțiune și nu în cuvinte. Atitudinile de dependență ale părinților față de orice autoritate exterioară sunt ”copiate” de către copii, chiar dacă sunt îndemnați la autonomie. Există două tipuri de atitudini parentale care duc la apariția unor trăsături de personalitate dependentă: părinții șovăielnici, care nu le arată copiilor destul interes și care induc copiilor convingerea că trebuie să-și sporească eforturilede a se agăța de părinții de care supraviețuirea lor depinde și părinții supraprotectori care transmit copiilor lor că sunt vulnerabili și că lumea este plină de primejdii.

Cum să ne purtăm cu o personalitate dependentă? Recomandabil este să le lăudăm mai mult inițiativele decât reușitele, care de multe ori nu reflectă adevărata lor implicare. Nu le criticați inițiativele, chiar dacă nu sunt bune. Ele au nevoie să banalizeze eșecurile. Nu le dați pe tavă răspunsurile la întrebări și nu luați decizii în locul lor, lăsați-i să pună în balanță argumentele, să ia singuri decizii și să-și exprime punctul de vedere. Persoanele caracterizate de o personalitate dependentă trebuie să conștientizeze faptul că oricine poate avea îndoieli și slăbiciuni, nu ezitați să le cereți părerea, ajutorul său un sfat atunci când este nevoie.

Deși ne simțim, de multe ori, agasați și, poate, sufocați de aceste persoane, nu trebuie să le abandonăm gândind că așa vor învăța să se descurce singure. Nu este nevoie nici să le lăsați să vă ”invadeze”; puteți să le faceți să înțeleagă că există lucruri pe care le puteți face fără ele, iar acest aspect nu denotă faptul că le respingeți.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Ezitare

2011-11-28T00:57:00.002+02:00

Mintea mea își cântărește gândurile
păreri diferite se leagă de aceeași umbră
și dau din picioare ca un copil ce vrea atenție
nu știi ce să crezi
dacă încă ești cel sau cea de ieri
sau mâine a venit prea devreme
poate timpul a evadat dintr-un sanatoriu
și își face de cap
mi-e frică să nu mă pierd
să nu mă cuprindă ca pe o pradă
și să cad
încă mi-e teamă să nu cad
unii nu se grăbesc să ia decizii
dar eu ți-am mai spus
mintea mea nu-i un borcan cu murături pentru iarnă
mi-e greu să mă desprind de trăiri
și să curg, să mă vărs ca o ploaie
dar mai greu e atunci când
m-aș deschide-n culori și nu pot
nu vreau să accept
că o viață n-ajunge să fiu ce-mi doresc.

Autumnal

2011-11-16T00:09:00.003+02:00

Aceleași drumuri
un sentiment de regret mă încearcă
când privesc fumul de deasupra câmpului
e ca și când ai pierdut ceva
cândva, demult

oamenii din tren își povestesc viața
dar în tren e frig
iar cuvintele încarcă mai puțină emoție
au avut curajul să îmbătrânească
și acum se bucură de fiecare pas spre trecut
unii-și desfac rănile și cer milă
mamele lor au obosit să-i mai certe
și s-au dus devreme
copiii pun intrebări, e și firesc
uneori îmi par că vor să cunoască totul
ca niște mici savanți

spre orizont culorile se împletesc
făpturi maronii se adună în stoluri
se-ndreptă spre sud
tot pământul se-adună în mine și iese mărunt
și greu ca un strigăt
se rupe-n bucăți, se întinde-n ecou
ca un nor risipit cu-n aer de somnolență acută
te mai văd printre gene estompat ca o umbră
niște linii-ntrerupte se agită nespus
se dilată atomii, conturu-ți dispare
și suntem deschiși
eul meu se agață de alt cer intern, departe de tine.

Personalități dificile 2

2011-11-13T09:19:00.002+02:00

Dacă în articolul precedent am vorbit despre personalitatea anxioasă, paranoică și histrionică, în continuare vom avea în vedere și alte personalități dificile, precum: personalitatea obsesională, narcisică și schizoidă, urmând ca în cele ce vor urma să continui cu personalitatea depresivă, dependentă, pasiv-agresivă și evitantă.

Persoana cu o personalitate obsesională este mereu preocupată ca totul să fie făcut ireproșabil. Poate fi numită și perfecționistă, meticuloasă, acordând o mare atenție detaliilor, astfel încât pierde din vedere situațiile în ansamblul lor. Această persoană poate fi caracterizată prin cinci trăsături esențiale: perfecționismul, care de cele mai multe ori duce la nerealizarea sarcinilor și la procrastinare; obstinație; reticență: în relațiile cu ceilalți, persoana este rezervată, îi este greu să-și exteriorizeze emoțiile pozitive; nehotărâre: individul nu se simte capabil să ia o decizie din cauza temei de a nu da greș; rigurozitate morală, fiind foarte conștiincioasă.

Personalitatea obsesională se teme de imperfecțiune și de nesiguranță, simțindu-se obligată să mențină în ordine tot ceea ce o înconjoară. Este exigentă atât cu ceilalți, cât și cu propria persoană, astfel fiind vorba de un perfecționism personal și social.

Cum să ne purtăm cu personalitățile obsesionale? Dacă le arătăm faptul că apreciem rigurozitatea cu care tratează situațiile și activitățile în care este angrenat, obsesionalul se va simți mai în largul său și nu ne va disprețui, iar pe viitor va primi mult mai ușor eventualele critici. Este recomandat să-i fie respectată și nevoia de a ține sub control lucrurile, de a organiza totul de la început, deoarece nu-i place imprevizibilul și detestă să fie pus în situația de a improviza. Mai mult, pentru a le dovedi că pot avea încredere în noi, este nevoie să le arătăm că suntem previzibili și că se poate baza pe noi. Mai apoi, poate fi încercată o descoperire a relaxării.

Nu zice nimeni că trebuie să-i apreciem de fiecare dată, indiferent de ceea ce fac, este recomandat ca atunci când exagerează să le fie adus la cunoștință acest lucru cu argumente solide și prezentate concret, la obiect. Nu încercați, în niciun caz, să-i ironizați, să vă angrenați prea mult în maniile lor sau să-i copleșiți cu prea multă afecțiune, recunoștință și daruri.

Personalitățile narcisice au o foarte bună părere despre propria persoană și vrea neaparat ca și ceilalți să vadă și să recunoască asta. De multe ori, aceste persoane sunt foarte preocupate de înfățișarea lor, dornice de a arăta mereu cât mai bine și încântate de a frecventa persoane importante. Narcisicul știe cum să jongleze cu emoțiile celorlalți, folosind alternativ seducția, critica și elogiile neașteptate. Are sentimentul că este excepțională, deasupra celorlalți și că sunt îndreptățiți să primească mai mult decât ceilalți, manifestă puțină empatie. De asemenea, este stăpânită de ambiția de a avea, de succese și se așteaptă la atenție și privilegii, fără a se simți obligată la reciprocitate. Când nu i se acordă privilegiile pe care le așteaptă, devine foarte furioasă. Individul cu o personalitate narcisică are sentimentul că regulile sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți.

Cum să ne părtăm cu o personalitate narcisică? Ar fi recomandat să le fie arătată aprecierea pe care o merită atunci când sunt sincere, astfel reușiți să le demonstrați că pot avea încredere în voi. Dacă această etapă a fost atinsă, atunci va fi mai ușor să le aduceți la cunoștință, să le explicați și să le argumentați felul vostru și al celorlalți de a acționa și reacționa în anumite situații. Rețineți că narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât voi și așteaptă să fie tratat ca atare, astfel, este recomandat să respectați cu scrupulozitate conveniențele și să nu-l criticați decât atunci când este absolut necesar. În același timp, păstrați discreția în privința propriilor voastre reușite.

Rețineți că este important să nu vă opuneți sistematic personalității narcisice. Nu fiți atenți la tentativele de manipulare și încercați să nu faceți favoruri pe care nu doriți să le repetați. dacă persoana narcisică are o imagine clară despre ceea ce acceptați și ce nu, atunci aceasta se va simți mai puțin tentată să vă pună toleranța la încercare. Este oarecum inutil să vă pierdeți timpul gândindu-vă sau așteptând recunoștință din partea unui individ cu o personalitate pur narcisică.

Personalitatea schizoidă are o înclinație pronunțată spre singurătate și preferă activitățile solitare, necăutând compania celorlalți; pare a fi impasibilă, detașată și greu de înțeles. Îi este greu să-și exteriorizeze sentimentele, pare indiferentă la reacțiile celorlalți fie că este lăudată, fie că este criticată. Din cauza acestora, are puțini prieteni și nu leagă prietenii cu ușurință.

Este destul de greu să înțelegem viața unei personalități schizoide și felul cum aceasta percepe lumea, deoarece nu mărturisește nimic despre propria persoană, despre ceea ce gândește sau simte. Poate ne întrebăm de ce un schizoid este așa și de ce nu relaționează cu ceilalți. Schizoidul este mai puțin abil decât celelalte persoane în a înțelege reacțiile oamenilor din jurul său. Comunicarea cu ceilalți îl solicită foarte mult.

Cum să ne purtăm cu o personalitate schizoidă? În primul rând trebuie să le respectăm nevoile, mai ales cea de a fi singur și să încercăm să empatizăm cu acestea, să-i observăm și să le arătăm că suntem alături de ei, apreciindu-le calitățile și motivându-i să se lase descoperiți. Bineînțeles, nu este cazul să le cerem să fie altfel, să manifeste emoții puternice sau să-i obligăm să poarte conversații nedorite și să nu le respectăm nevoile. Cu toate acestea, ar fi bine să nu-i obligăm să facă ceea ce nu-și doresc, dar nici să-i lăsăm să se izoleze în lumea lor.

Altfel

2011-10-26T20:40:00.004+03:00

Pe la 6
oamenii de pe strada mea își părăsesc trupurile
și se îndreaptă spre gară
îi vezi cum se mișcă greoi
de parcă ar avea pietre în gânduri
te și ferești că poate le aruncă după primul salut
mintea lor se trezește mai târziu
când plouă
își dizolvă sufletul la o cană cu ceai
ei cred că se încălzesc
sunt mai ușori până ajung acasă
apoi se îmbracă cu alte griji

tu nu-mi spui niciodată ce gândești
trebuie să ghicesc dacă mă asculți
iar când vorbești, prefer tot să taci
nu știu ce ne ține-mpreună
ceilalți trăiesc și fără noi
eu duc aceeași viață și singură
deci e la fel

n-ar trebui să-mi spun doar mie asta
dar nu am de ales
gândurile pornesc de la mine

la casa cu numarul 13 stăteai și tu
m-am întrebat mereu dacă îmi porți noroc sau nu
într-un final am aflat că n-ai nicio grijă
tu ești cu lumea ta
iar visul ăla cu amândoi îmi aparține
oamenii de pe strada mea trec și prin fața porții tale
treceau și anul trecut, dar acum grăbesc pasul
inima le bate mai tare.

Personalități dificile

2011-10-26T18:25:00.004+03:00

Personalitatea reprezintă o configurație relativ stabilă de însușiri psihice, care se manifestă constant în comportament, conferind unicitate și individualitate persoanei. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate atât de maniera obișnuită de a percepe mediul înconjurător și propria persoană, cât și de felul în care se comportă și reacționează un individ. De-a lungul timpului, personalitățile au fost clasificate de către mulți cercetători, însă vom lăsa deocamdată acest subiect și ne vom centra asupra problematicii personalităților dificile.

Adesea găsim în jurul nostru persoane pe care nu le înțelegem, spunem că prezintă un comportament deviant, că nu reușim să comunicăm cu ele sau că nu știm ce atitudine și comportament trebuie să mai adoptăm pentru a face față. Totuși aceste trăsături pot fi manifestate în permanență sau doar uneori, într-o anumită situație.

O personalitate este considerată a fi dificilă atunci când anumite trăsături ale acesteia sunt foarte accentuate sau rigide, inadaptate situațiilor, cauzând suferință și disconfort persoanei în cauză și a celorlalți din jurul său. François Lelord și Christophe André (2011) au trasat o clasificare a personalităților dificile, optând pentru 12 mari tipuri, care se regăsesc de-a lungul timpului în toate țările și sub diferite variante.

De ce este important să cunoaștem oamenii și personalitățile acestora? Poate pentru că mulți dintre noi se confruntă cu neplăceri cauzate de acestea și pentru că dorim să evităm conflictele care pot apărea, să știm cum să abordăm o personalitate dificilă. De multe ori, aceste personalități se află în familia noastră, la locul de muncă, printre prietenii noștri și atunci suntem direct interesați de felul în care ar trebui să relaționăm cu acestea. O persoană nu este vinovată de personalitatea sa, nu avem posibilitatea să ne alegem o personalitate. Fiind influențată atât de ereditate, cât și de mediu și educație, cauzele unei personalități dificile pot fi atribuite acestor factori.

Am ales să caracterizez, foarte pe scurt, tipurile de personalități dificile propuse de François Lelord și Christophe André (2011) în cartea ”Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”: personalitățile anxioase, paranoice, histrionice, obsesionale, narcisice, schizoide, depresive, dependente, pasiv-agresive și evitante, pentru a vă putea face o idee asupra trăsăturilor acestora și a recomandărilor propuse. În acest articol am să abordez personalitățile anxioase, paranoice și histrionice, urmând ca în următoarele articole să continui prin a vi le expune și pe celelalte.

Personalitățile anxioase manifestă în permanență griji foarte intense raportate la riscurile vieții cotidiene și prezintă o tensiune fizică adesea excesivă. O personalitate anxioasă poate avea avantaje, dar mai ales dezavantaje: pe de-o parte există prudență și tendința de a ține sub control situațiile, dar pe de altă parte, putem vorbi despre o tensiune exagerată și suferință.

Cum să ne purtăm cu personalitățile anxioase? Psihologii și psihiatrii ne recomandă să le facem să creadă că pot avea încredere în noi și să le inspirăm asta, să le ajutăm să relativizeze situațiile: noi nu putem controla totul singuri. De asemenea, este important să-i scoatem din ”lumea” în care se află și în care le este teamă la tot pasul, practicând un umor binevoitor. În cazul în care comportamentul duce la maladie, este recomandat tratamentul condus de către psihiatru.

Ar fi util dacă nu ne-am implica și nu ne-am lăsa prinși în ceea ce înseamnă ”lumea” lor. Este recomandat să nu-i luăm prin surprindere, să nu le povestim despre propriile noastre neliniști sau să nu abordăm subiecte de conversație penibile, deoarece personalitățile anxioase sunt foarte vulnerabile. Unii psihiatri recomandă personalităților anxioase să nu urmărească știrile televizate.

Personalitățile paranoice sunt caracterizate de două mari atribute: suspiciune și rigiditate. Aceste personalități sunt mereu suspicioase în privința celorlalți considerând că aceștia sunt rău intenționați în ceea ce le privește. Tocmai din această cauză ele se protejează în permanență, fiind foarte atente la ce se întâmplă în jurul lor și neavând încredere în ceilalți. Atunci când bănuiește că un individ dorește să-i facă rău, persoana cu o personalitate paranoică face tot posibilul pentru a căuta dovezi care să îi confirme suspiciunile. Este mereu preocupată de propriile drepturi și se simte ușor ofensată. Totodată, această persoană pare a fi rațională și logică, fiindu-i greu să manifeste tendințe sau emoții pozitive și neavând simțul umorului.

Cum să ne purtăm cu personalitățile paranoice? Recomandabil este să ne exprimăm foarte clar motivele și intențiile și să respectăm regulile și conveniențele la care am căzut de comun acord. Este important să menținem contactul cu aceste persoane, să nu le dăm impresia că nu au niciodată dreptate, dar nici că au întotdeauna, trebuie să le lăsăm mici victorii.

Știm că personalitățile paranoice nu se lasă până nu găsesc dovezile care să ateste că au dreptate. Este recomandat să nu renunțăm la a lămuri neînțelegerile sau să nu atacăm persoana, nici atunci când acestea insistă în a susține ceva. Încercați să nu comiteți greșeli și să nu abordați subiecte cu teme precum cele politice.

Personalitățile histrionice sunt cele care caută mereu să atragă atenția și afecțiunea celorlalți, dramatizând exprimarea propriilor emoții, care pot varia și denotă instabilitate emoțională. Are tendința de a idealiza sau de a deprecia excesiv persoanele din jurul său.

La început, aceste persoane par a fi încântătoare, însă manifestările lor exagerate, instabilitatea emoțională și dorința de a fi mereu în centrul atenției îi plictisesc pe cei aflați în anturajul acestora, care renunță la compania acestui tip de personalitate.

Cum să ne purtăm cu personalitățile histrionice? În primul rând, trebuie să ne așteptăm la dramatizări și exagerări din partea acestor persoane și să o lăsăm să se manifeste din când în când, însă să nu ne lăsăm păcăliți și seduși de acestea. Este important să apreciem și să manifestăm interes atunci când adoptă un comportament agreabil, să-l încurajăm și să nu ne amuzăm pe seama ei.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Bibliografie:

Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.
Lilley, R. (2007). Cum să ne purtăm cu oamenii dificili. București. Editura Meteor Press.

Decădere

2011-10-23T23:09:00.003+03:00

Vara-și cheamă pruncii abătuți
inimile lor stau pe vârfuri să ajungă aerul cald
ăia mici plâng de foame
vinovații mușcă din trup cu nesaț
iar noi ne-nghesuim degetele în buzunar
și ne jucăm cu minți închise
nu ne-angrenăm decât în jocuri murdare
și tragem de noi ca de cârpe în zori
ne zbatem în zori
cu venele goale și gâtu-i uscat de multe cuvinte
prea multe cuvinte fără astâmpăr
prea mulți trecători căzuți în derivă
cu suflet uscat
și-i vezi cum se-adună la colțuri de stradă
cu mințile strânse de frică
te-ar prinde de gânduri și-ar scoate din tine
tot jarul și mila
fiori te cuprind când vezi decăderea
din nudul gărilor mute
ți-e teamă să treci, să te-mpiedici de tine
în vis
ne ținem de mână cu vântul de toamnă
nu suntem mai buni nici într-o mie de ani
tu sari în neant să mă prinzi brusc în brațe
eu stau și aștept ziua de ieri.

Similaritate vs complementaritate

2011-10-18T19:55:00.004+03:00

(în relațiile interumane)

Ne place să fim diferiți, însă căutăm oameni care să ne semene. Conștient căutăm oameni ca noi, inconştient căutăm bucățile ce ne întregesc; căutăm ceea ce ne lipsește. Lumea e precum un puzzle: fiecare își are rostul lui și fiecare e important acolo unde e. Fără una din piese, puzzle-ul nu mai este întreg. De aceea, suntem nevoiți să fim diferiți. Este mai mult o nevoie, o trebuință inconștientă, care devine dorință.

Suntem conștienți de faptul că vrem să fim altfel decât ceilalți însă nu cunoaștem substratul acestei dorințe. Nu mulți dintre noi știu că avem nevoie de echilibru. Acest echilibru este interiorizat și respectat la nivel inconștient. Ne completează, ne echilibrează ceva diferit nouă, cineva complementar. Astfel, echilibrul este susținut de două piese diferite; iar acest lucru nu se întâmplă doar în relațiile de cuplu.

Psihoterapeutul german Bert Hellinger (2010) afirmă într-una din cărțile sale faptul că fără diferență, unitatea nu este posibilă și că tocmai unitatea este cea care aduce lucrurile, trăsăturile diferite împreună și le unește. Tot el consideră cea mai frumoasă imagine a unificării fiind cuplul, el fiind imaginea întregului în natură. Conștientizarea diferențelelor crează o unitate profundă. Mai mult decât atât, Hellinger se leagă și de ereditate, afirmând că ”părinții sunt o mare parte din destinul nostru”. Ceea ce primim de la ei ne face să fim ceea ce suntem. De asemenea, determină și ceea ce ne lipsește.

Trecând spre latura psihologiei sociale și, mai mult, spre cea a sociologiei, trebuie să știm că în 1958, sociologul american Robert Winch (apud Boncu, 2005), a formulat teoria nevoii de complementaritate în relațiile interpersonale, aceasta venind în opoziție cu teoria similarității. Teoria susține că indivizii sunt atrași de cei care îi completează și le pot satisface nevoile. Fiecare caută la celălalt ceea ce nu găsește în el. De exemplu o persoană dominantă va căuta întotdeauna un partener submisiv. Totuși este important de reținut că această complementaritate nu apare în măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate, precum inteligența şi onestitatea; ci adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relație.

Există însă cercetări care nu confirmă această teorie a complementarității. Psihologul Ștefan Boncu afirmă faptul că interrelaționarea și nivelul de cunoaștere al persoanelor de lângă noi duce la apariția anumitor factori, printre care similaritatea, care sunt hotărâtori pentru transformarea relației în prietenie, funcţionând pe principiul ”cine se aseamănă se adună”; persoanele având: atitudini, credințe și valori comune. Studiile au arătat că în cazul cuplurilor, similaritatea dintre cei doi parteneri fiind mai mare, ei se declară mai fericiți. Printre psihologii care susțin teoria similarității este Donn Byane (1971), Griffitt și Veitch (1974), cercetările lor ducând la rezultate foarte clare: oamenii simpatizează semnificativ mai mult pe cei similari lor, decât pe cei disimilări.

Mai târziu, Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (1998) vorbesc despre satisfacerea reciprocă a nevoilor complementare, considerând că filtrul atracției personale nu poate fi explicat în mod obiectiv. Diferențele funcționale între cuplurile bazate pe similaritate și cele bazate pe complementaritate se rezumă la raporturile diferite dintre ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște. Astfel, în cazul partenerilor care fac parte din cupluri similare, procesul de identificare favorizează anticiparea reacțiilor și comportamentelor, consumarea relației ducând până la dispariție. În ceea ce privește partenerii unor relații complementare, este păstrat un oarecare mister; care duce la longevitatea relației.

Și totuși, după ce ne ghidăm atunci când alegem persoanele lângă care și alături de care dorim să ne petrecem timpul, persoanele alături de care dorim să lucrăm și partenerii din viața de cuplu? Fiecare dintre noi are un filtru propriu de selecție și, poate, chiar reselecție. Ceea ce este cu adevărat important este să ne autoevaluăm, să știm cine suntem noi și de ce avem nevoie. Ar fi util să ne ”trezim” la timp și să aflăm dacă avem compania favorabilă, dacă suntem acolo unde ne dorim și cu persoana dorită.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Bibliografie:

1. Boncu, Ș. (2005). Procese interpersonale. Iași. Editura Institutului European.
2. Byane, D. (1971). The attraction paradigm. New York, Academic Press.
3. Griffitt, W., Veitch, R. (1974). Preacquaintance, Attitude Similarity and Attraction Revisited: Ten Days în a Fall-Out Shelter. Sociometry 37 (2): 163-173.
4. Hellinger, B. (2010). Un val, un ocean. București. Editura Cartea Daath.
5. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei. București, Ed. Edit Press Mihaela SRL.

Apăsare

2011-10-15T15:14:00.004+03:00

Îngălbenesc castanii, aeru-i greu de fum
cerul a obosit
iar norii poartă doliu
pe la patru gara era plină
oamenii ce mă cunosc își pun gândurile deoparte
și par că mi le spun doar mie atunci când ne-ntâlnim
dacă-i privesc în ochi
parc-aș trage cu privirea un fir de ață
și și-ar lăsa mintea să se verse
nu mă plâng că mă-ngrămădesc cu prea multe cuvinte
dar sunt momente când prefer să fiu cu mine
să despic fiecare imagine și să fiu părtaș fiecărui atom
sunt zile când aș lua orice tren în sensul opus
și m-aș rupe de tot ce mă ține
aș urca pe cel mai înalt munte doar să strig că mi-e bine
și te-ajung
sunt zile când mor câte puțin în mine
și nu-s decât om.

Ce este și cum gestionăm procrastinarea?

2011-10-10T21:19:00.006+03:00

Procrastinarea este o problemă tot mai des întâlnită în zilele noastre, atât în rândul copiilor, adolescenților și chiar a adulților. Prezentă, mai ales, în rândul elevilor și studenților, comportamentul procrastinator îi face pe aceștia să-și amâne responsabilitățile academice de-a lungul întregului an școlar/universitar. Rezultatele studiilor au demonstrat că elevii și studenții sunt ținta procrastinării, iar cei mai mulți dintre ei recunosc faptul că se confruntă cu această problemă.

Etimologic, termenul de ”procrastinare” provine din limba latină (procrastinatum), unde ”pro-” semnifică „pentru”, iar ”crastinus” – „ce ţine de ziua de mâine”. Psihologic, definită de către Lay, (apud Flett et al, 1992), profesor psiholog la York University, procrastinarea este o tendinţă iraţională de a amâna o sarcină care trebuie îndeplinită.

Stanley Milgram (apud Ferrari et al, 1995), psiholog social american, consideră comportamentul procrastinator ca fiind o boală modernă, „manifestată”, mai ales, în ţările în care tehnologia se află la un nivel avansat. Tot el consideră că procrastinarea nu este doar un simplu act de evitare a sarcinilor și că individul care procrastinează nu intenţionează să ignore sau să evite sarcinile prin care întârzie. Acesta lasă, pur şi simplu, aceste activităţi căutând momentul optim pentru a le relua.

De obicei, ni se întâmplă să procrastinăm într-o anumită arie; iar printre cele mai frecvente arii se regăsesc cea personală, academică, profesională, casnică și relațiile interpersonale. Trăsăturile unei persoane care procrastinează sunt adesea conturate în evitarea dezvăluirii de informații cu privire la abilități, preferința sarcinilor de execuție, neputința estimării corecte a timpului, tendința focalizării pe trecut și neîndeplinirea intențiilor, obiectivelor setate.

Există procrastinare comportamentală și decizională, cea comportamentală fiind definită prin autohandicapare. Amânăm o activitate sau nu ne implicăm, fie considerând că nu suntem destul de buni pentru a finaliza; fie pentru că este dificil să luăm o decizie și așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine. Există, de asemenea, procrastinare activă și pasivă. Procrastinatorii activi amână, însă reușesc să ducă la bun sfârșit sarcina, iar procrastinatorii pasivi amână, dar nu reușesc să definitiveze sarcina (Chu, Choi, 2005).

Ne întrebăm poate, care sunt cauzele acestui comportament de amânare. Unele teorii susțin că procrastinarea pleacă de la autoritatea parentală, că părinții care nu lasă copiii să-și dezvolte libera inițiativă, încurajează activarea acestui comportament. Lay (apud Flett et al, 1992) susține faptul că gândirea și acțiunile noastre sunt formate în termeni de ”dorințe și vise” și că tocmai acest lucru duce la manifestarea comportamentului de amânare. Alte teorii susțin incapacitatea de planificare. De asemenea, printre cele mai frecvente cauze se regăsesc rebeliunea, teama de eșec sau succes (pentru că succesul implică responsabilitate), lipsa de plăcere sau de motivație.

De-a lungul timpului s-a presupus şi cercetat că procrastinarea este influenţată de diverşi factori precum:
- cerinţele externe impuse care sunt prea mari,
- managementul sărac al timpului,
- motivaţia,
-perfecţionismul sau chiar de către
- factori de personalitate: nevrotism, extraversie, agreabilitate, deschidere şi conştiinciozitate.

Multe studii, precum cele ale lui Flett et al (1992), Özer et al (2009), Sheila Brownlow (2000) și Çapan (2010), au subliniat influenţa perfecţionismului asupra procrastinării. Perfecţioniştii se îndoiesc de propria persoană, se tem de eşec şi de posibilitatea de a fi respinşi; considerând faptul că sunt determinaţi să fie perfecţi îi conduce spre excelenţă, însă, de fapt, această tendinţă duce spre frânarea oricărei realizări. Perfecţioniştii au o atitudine nerealistă în stabilirea expectanţelor şi standardelor, care de multe ori sunt prea înalte.
Un alt factor important care influenţează apariţia comportamentului procrastinator este motivaţia. Aceasta are un rol important în învăţare. Mulți cercetători asociază procrastinarea cu lipsa motivaţiei intrinseci.

Deși procrastinarea a fost adesea considerată a fi în relaţie cu o varietate de sindroame psihiatrice, nu s-a acordat foarte multă atenţie acestui comportament. Un motiv pentru care aceste studii nu au avut loc este faptul că procrastinarea nu este luată prea mult în serios. Comportamentul este întâlnit foarte des, motiv pentru care nu este considerat un comportament problematic.

Fiecare persoană se confruntă, măcar o dată în viață, cu această tendinţă atunci când trebuie să ducă la bun sfârşit un lucru pentru care şi-a asumat o responsabilitate; iar mai apoi toate acestea duc la stres, regret, panică şi chiar nesatisfacţie. Procrastinarea corespunde acţiunii de a amâna lucrurile până în ultimul minut, iar aceasta afectează într-un mod negativ multe aspecte ale vieţii noastre.

Și, totuși, există modalități de prevenire sau stopare a acestui comportament. Unul dintre importantele măsuri de prevenire este înlocuirea lui ”trebuie” cu ”vreau”, ”mi-e teamă că” utilizând ”am nevoie să”. Întreabă-te de ce vrei să faci un anumit lucru. De ce te ajută implicarea într-un anumit proiect sau realizarea unei sarcini. Altă măsură este formarea unei mentalități de pași mărunți. Nu te grăbi să apreciezi că sarcina e foarte dificilă sau că ai foarte mult de lucru. Începe prin a rezolva ceea ce ai de făcut cu o primă etapă, apoi continui. Importantă este și formarea unui sistem de recompense și pedepse. Am dus la bun sfârșit o sarcină, pot să-mi cumpăr cartea dorită. În ceea ce privește procrastinarea academică, două modalități de prevenire sunt și studiul într-un loc rezervat doar studiului și formarea unui grup de învățare.

Soluţii:

Este util să ne planificăm timpul și activitățile în funcție de importanța și urgența de rezolvare.
- Dacă este foarte important și urgent, atunci nu mai sta pe gânduri și acționează;
- Dacă este important, însă nu foarte urgent, planifică.
- Dacă este foarte urgent, însă nu foarte important, atunci deleagă sarcina respectivă; iar
- Dacă nu este nici important, nici urgent, las-o deoparte.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Referințe:

1. Brownlow, S., Reasinger, R. D. (2000). Putting off Until Tomorrow What is Better Done Today: Academic Procrastination as a Function of Motivation Toward College Work. Select Press, Corte Madera, CA, 415/209-9383.
2. Chu, H.C., Choi, J.N. (2005). Rethinking Procrastination: Positive Effects of “Active” Procrastination Behavior on Attitudes and Performance. The Journal of Social Psychology, New York, 145(3), 245–264.
3. Çapan, B. E. (2010). Relationship among perfectionism, academic procrastination and life satisfaction of university students. Procedia Social and Behavioral Sciences 5, 1665 – 1671.
4. Ferrari, J. R., Johnson, J. L., McCown, W. G. (1995). Procrastination and task avoidance – Theory, Research, and Treatment. New York: Plenum.
5. Flett, G.L., Blankstein, K. R., Hewitt, P. L., Koledin, S. (1992). Components of perfectionism and procrastination in college students. Social behavior and personality, 20(2), 85-94.
6. Özer, B. U., Demir, A. D., Ferrari, J. R. (2009). Exploring Academic Procrastination Among Turkish Students: Possible Gender Differences in Prevalence and Reasons. The Journal of Social Psychology. 149(2), 241-257.

Compulsiune

2011-10-02T13:29:00.002+03:00

Am ieșit să mă plimb
nu mai văzusem de mult colțurile tăcute ale orașului
mi-era dor să mă desprind de camera
ce mă ținea închisă de câteva zile
pe deal liniștea e mult mai adâncă
se văd crucile și casele nou zugrăvite
cerul se surpă, iar păsările caută o altfel de căldură
aici sus pomii se înalță în mine
puterea parcă te strânge în brațe
și ți-ai striga numele să asculți dacă te auzi
să vezi dacă te aude cineva
dar nu ai timp, asta îți trece prin minte

când sunt singură în capul meu e un trafic continuu
lumea se adună și țin conferințe interminabile
fiecare în legea lui

deasupra orașului sunt mai mare
ceva din mine se înalță deasupra mea
și cu ghearele scoase vrea să cuprindă pământul
dacă m-aș vedea, aș plânge de multe ori
nu știu cine lasă demonii să intre în mine
se ascund în inconștient
stau la pândă și ies când e liniște
uneori mi-e teamă să stau singură
mă tem că ar ieși din mine și n-aș putea răspunde
și vreau să-i alung, chiar vreau
e ca și când aș pune instinctele în cămăși de forță
și le-aș lega să nu mai scape
uneori reușesc
alteori descarc tot ce se află în sine, apoi tac
abia atunci liniștea coboară și-n mine
și mă simt om.

Început

2011-09-24T10:21:00.004+03:00

Pe pasarelă fantasme elegante se plimbă agale
cu capu-n pământ
când le privești se închid în capsule etanșe
și trec fugitiv
doar noaptea sufletele lor se țin cuminți de mână
și nu le vede nimeni
se supun colțurilor întunecate
și se feresc să nu adoarmă într-un vis

oamenii de pe strada mea dansează în ploaie
iar eu aș fugi dintr-un oft adânc spre tine

tot cerul se surpă în oglinda din mână
iar vântul râvnește, trece prin mine
și-un tremur lăuntric mă prinde, mă-ncarcă
c-o neputință stranie
și-atunci aș ieși ca un strigăt din mine
m-aș rupe de trup ca o umbră senilă
și-aș făuri din haos un nou început

eu încă aștept să mă nasc.

Lucruri comune

2011-09-18T20:54:00.004+03:00

Dacă mi-aș asculta gândurile
poate aș știi unde duc
poate aș înțelege ce mă frământă
și unde se ascund cuvintele rostite
ți-aș spune că vreau să fiu singură
să fixez coșul de porumb cu privirea
sau să urmăresc pliculețul de ceai din cana verde
să mai simt doar gustul de cireșe dulci
li s-a dus vremea
acum ne uităm unul la altul
mai mult tu îmi urmărești privirea
iar eu mă feresc de ce-ai putea spune
ceaiul de cireșe nu mai are gust
nu știu ce ne leagă
dar îmi place liniștea dimineții de duminică
angoasa se desface în mine
tot ce-i în mintea mea se destramă în idei scrise
pe care tu le citești târziu
dacă mă lași să tac, cuvintele mă rod pe dinăuntru
iar trecerea timpului doare

oamenii vorbesc despre lucruri comune
noi nu le-am găsit încă.

Mesaj

2011-09-12T14:53:00.004+03:00

M-am oprit pe marginea zilei să-mi trag sufletul
soarele arde cu putere
iar casele par că dospesc
rafale de vânt se lovesc de mine
sunt imună
parca mi-e dor să iubesc și nu-mi dau voie să-ncep
se poartă toamna în inimi și gânduri
picioare interne mă calcă pe suflet
să fie mai mic și să iasă
făpturi ruginii foșnesc agitate niște coli de hârtie

cei ca noi își rup unghiile pe un colț de tablă
își adună nervii despletiți
și-apoi zbiară căutând ajutor

n-ai cum să vezi mai departe
e ca și când ochii-și deschid înăuntrul
și cauți să aprinzi becul pentru că nu înțelegi noaptea
vrei să ieși din tine, dar venele te strâng
te uiți cu teamă-n jur
te retragi din luptă și fugi
a doua zi te întorci
o iei de la capăt, cu alt ințeles
când privești de aici, ai curaj să zâmbești
te pot ține de mână.

Cuvinte

2011-09-03T19:35:00.001+03:00

Uneori mă întreb ce se ascunde-n cuvinte
și de unde vin
mă tulbură fiecare-nceput de discuție
până la primul expir
apoi parcă m-ai prinde de degete
și mi-ai spune să mă opresc că-i mai bine
atunci te las să mă porți
te simt ca pe-o ploaie în ritmuri allegro
pe umerii goi
mă desprind de concepții
ca un sunet eliberat din robia unui cântec
și condus spre neștiut
mă retrag într-un suflet naiv
inima nu mai bate la fel
o las să-mi dicteze următorul minut, următoarea trăire
e liniște
un cuvânt se dezleagă
se stinge treptat în ecou.

Alt orizont

2011-08-27T10:10:00.002+03:00

Gândurile mele au Parkinson
prin mine trec umbre ce zbiară
și dor
în palme ai aceeași cutie în care se zbate teama de Eu
plămânii nu te mai țin să m-ajungi
și e trist să știu că exiști în acest film
te-aș scoate din minți
dar te simt tot mai cald
poate ești sânge deja
și mă mistui
grădinile-s deschise
iar eu gândesc prea mult
poate pierd esența
mă îngrijesc de ce-mi mișcă sensul
simt doar că mă calci cu ghete murdare
și râzi
mă trezesc prea des încă fixată într-un punct
apoi să mă scutur de tine ca de un vis străin
ca să pot respira
ne place trecutul
dar eu văd înaltul în alt orizont.

Spre azi

2011-08-04T16:26:00.006+03:00

Mi-s ochii plini de ceață,

lumina-și înfige unghiile-n mine și trage

ca de o cârpă ce spală podeaua.

Vopselele se scurg,

conturul le scapă în mințile tunse de gânduri.

De-atunci nu mai știu

m-am trezit într-o viață

cad, mă ridic, alerg, mai visez

dar de mâine e soare și cred că se-ntâmplă.

Exist fără teamă

am drept la o umbră

nu-s ochi, dar prezentă în haina ce-o port.

Când plouă-s cu mine

m-așez într-un colț și cos același minut de liniște.

Mă găsesc mult mai vie în sunete moarte

despărțirile se aleg în tocul ușii

când cineva decide că ai stat destul pe aici

și te ia să încerci altă lume

sau poate să-ți dea altă viață.

Nu știu, dar accept

de ieri dansez același ritm și sunt mai aproape de mine.

De ieri nu-s doar eu

sunt un cumul de stări

dar mi-e bine.

Patru

2011-07-09T16:43:00.004+03:00

Am zburat ca un gând

redeschis într-o carte la pagina patru.

Iarba e la fel de verde ca anul trecut, iar

zilele curg în aceeași direcție;

măcar nu amețesc.

La pagina asta te regăsesc cel mai bine.

Mă descopăr și eu, iar tu

te lași să fii tu

cu toate din jur și ți-e bine.

Copile, ai crescut,

anii aleargă-ntr-un zâmbet.

Legăm amintiri, ne prindem de vise...

Continuă să fugi,

să iei ce-i mai bun

din patru cărări diferite.

Libertate

2011-04-23T13:52:00.002+03:00

Orașul a căzut în alb
uneori vreau să plâng
să ascund timpul într-o cutie
și să cânt
prin mine să curgă ploi
iar pietonii să treacă pe roșu
de la o stare la alta
la capătul meu se termină ceața
de acolo începe secundarul să fugă
ca un gând amețit.
Mi-am zis să fiu eu
să ies din mine
ca dintr-un costum de vină
și să râd
să-mpart emoția de a trăi liber.

Antiteză

2011-01-03T02:59:00.003+02:00

Copilăria are părul blond
împarte căldură și culege zâmbete
culorile n-au stare
iar drumul până la soare e scurt
Copilul râde
se joacă cu atenția celor din jur
caută să prindă lumina, să învingă noaptea
el visează să fie mare
se bucură și cântă despre lucruri simple
Copilul plânge
a uitat să se joace
caută iubirea-n costume obscure
el visează regăsirea în suflet naiv
bucuria se vinde la colț de stradă
iar cântecu-i viață
Lasă-mă să exist!

N-avem limite

2010-12-22T16:47:00.004+02:00

Natura-i mireasă
caut copilăria în cerul ce cade
e rece deja
învie când râzi
îmi încălzesc mâinile pe o cană cu ceai
din ochii tăi ies lumi diferite
pare târziu
o luptă internă mă ține
nebuni se aruncă în goluri și vis
pe geamuri lumina se crede măreață
iar tu nu te-oprești
eu tac
pereții-și ascund poveștile-n mine
cuprinsul se scurge în pâlnii
abis
n-avem limite
și culorile cântă.

2010-11-29T23:56:00.002+02:00

Timpul aleargă, nu rătăcește în pădurea gândurilor tale.

Time runs, it doesn't wander in the forest of your thoughts.

Mirela Aldea

STUDENT CREATION

2010-11-07T19:53:00.002+02:00

Casa de Cultură a Studenților Sibiu lansează a II-a ediție a Concursului Național de Literatură "Student Creation". Concursul este adresat studenților care nu au volum publicat la secțiunea la care se înscriu.

Concursul este organizat pe patru secțiuni:
Poezie, Proză, Dramaturgie, Critică literară și Eseu.

Regulament

Lucrările vor fi redactate în limba română și nu trebuie să depășească 10 pagini A4, dactilografiate la 1,5 rânduri, cu caracter de 12, în două exemplare. De asemenea, lucrările prezentate în concurs vor fi expediate și pe suport electronic (CD), pe coperta căruia se va scrie motto-ul.

Într-un plic închis, pe care se scrie motto-ul ales, se vor introduce datele personale ale concurentului: nume și prenume, data nașterii, profesia, adresa, adresa de e-mail, telefonul, precum și o scurtă prezentare a activității literare dacă este cazul.

Lucrările și plicul închis, cu datele personale, se pun într-un plic mare, pe care se va trece adresa poștală a Casei de Cultură a Studenților Sibiu, cu mențiunea "Pentru concurs" și motto-ul ales de participant.
Data limită până la care se primesc lucrările 01 decembrie 2010 (data poștei), pe adresa:

Casa de Cultură a Studenților
O.P. 6, C.P. 21
550324 Sibiu

Juriul este compus din scriitorii: Adrian Suciu - președinte, Silviu Guga, George V. Precup.

Cele mai bune lucrări primite în concurs vor fi publicate în ediția a II-a a antologiei "Student Creation", iar câștigătorii fiecărei secțiuni vor fi recompensați cu premii.
Toți participanții la concurs vor primii un exemplar al antologiei "Student Creation".
Nu au dreptul sa participe la concurs câștigătorii premiilor I din ediția trecută.

Prin participarea la concurs, autorii renunță la orice drepturi patrimoniale legate de publicarea textelor trimise in antologia "Student Creation".

Rezultatele jurizării vor fi publicate pe site-ul Casei de Cultură a Studenților Sibiu
www.casastudentilorsibiu.ro

Informații suplimentare sunt disponibile la secretariatul Casei de Cultură a Studenților Sibiu,
tel.: 0269 212 883, 0760 265 019

Rătăcire

2010-11-07T18:50:00.002+02:00

Înserarea înroșește amintirile
într-un cub de gheață
topind sângele tău pierdut
pe o margine de prezent
pe o felie de visare
iarba încă e verde
soarele e tot aprins
drumul e gol, palide frunze
cărarea-i pustie, doar pașii nostri stinși
mai seamăn un gând
ogor de amintiri
de ce-ai tăcut aseară?
de ce-ai ascuns aripa?
nu vreau un răspuns
și nicio mângâiere
privește-mă-n ochi
în licărul șoaptelor
privește și-atât
ascunde durerea.

Mirela Aldea & Izzet Baubec

Târziu

2010-11-06T13:49:00.007+02:00

Evantai de lumină...
Culori se petrec în vânt,
caută liniștea-n mine.
Uneori mă întreb
de ce nu bați la ușa gândurilor mele
înainte să intrii...
Te-aș alunga,
dar aș rămâne fără gânduri și,
poate fără mâine.
Măcar de-ai fi desculț,
să știu că-n zori nu mai găsesc o urmă,
dar ești trist,
iar eu sorb din neliniști adânci,
mă hrănesc cu idei și soluții.
E-o toamnă târzie...
în mine e cald,
iar cerul prinde-n ochi sclipiri.

2010-11-05T12:31:00.006+02:00

Oamenii sunt ca frunzele: când sunt vii, par că seamănă între ele și nu le dai atenție, iar când mor le vezi culoarea și frumusețea unică.

People are like leaves: when they are bright and seem to resemble each other, we don't pay attention, and when they die, we notice their color and unique beauty.

Mirela Aldea

Dor

2010-10-14T15:14:00.003+03:00

La capǎtul zilei am vǎzut o umbrǎ,
se juca cu mine
într-un cub de cristal.
Mǎ ascundeam de luminile
desprinse din lampǎ;
uneori desenam liniştea unei lumânǎri
cu parfum de magnolie
sau pictam suflete vii în nuanţe de verde.
Mi-adun gândurile la umbra unui copac
ce-şi scuturǎ amintirile în muzeul din mine;
sunt eu şi un vis
cântat la chitarǎ într-o zi de octombrie,
un orb ce-şi cautǎ drumul în trecut.

Evadare

2010-05-18T17:49:00.005+03:00

Te-am lăsat în prosopul galben azi-dimineață,
sunt mai ușoară.
Mă simt evadată din mine însămi,
din limita viselor ce mă îngrădeau,
iar acum sunt un gând
ce-ți trece prin minte înainte s-adormi;
mâine un surâs...
sau nimic.
Mai simt un aer spinos
ce se răsfrânge în mine,
pereții-mi lovește,
tablouri îmi tulburi.
Te-aș prinde într-un vis,
să nu mă mai cauți prin gânduri,
te-aș înnoda de-un ultim fir de praf
ce-mi gâdilă privirea
și-aș fugii.
Aud doar ecouri,
răsună în mine de parc-aș fi goală,
blocată într-o sticlă.
Nu mă mai tem,
în palme îmi șade ființa.

Umbra trupului

2010-04-19T11:04:00.007+03:00

Pe geamuri se scurge tristeţea
în plânset de copil.
E rece, pe umeri m-apasă.
Aş vrea să adorm
pe sunetul căderii în abis,
la umbra trupului tău să-mi găsesc liniştea,
să fim doar noi şi ploaia,
sorbită de griji, de tristeţi,
contemplând plăsmuirea
unui vis cald de primăvară.

Aproape

2010-03-26T00:14:00.006+02:00

Adulmec prezenţa ta.
Îmi pare că beau din licoarea cuvintelor tale
şi nu mă satur...
ţi-aş prinde zâmbete-n pumni
şi i-aş deschide când eşti trist,
şi câte n-aş mai face...
dar,
mi-e teamă să iubesc.
Acoperă-mă cu viaţa fiecărui vis
ce-nfloreşte în tine,
învaţă-mă să cred, să-nfloresc
din ochii-ţi căprui.
Semănăm prea mult...
Suntem o contopire a două gânduri,
pasiuni,
într-un singur suflet,
menit să iubească.
E straniu să aflu
cât de aproape eşti când adorm.

Tumult

2010-03-06T00:05:00.008+02:00

Prea mult zgomot în jurul meu,
mă cert cu mine...
Gândul mi-e în cuvinte nerostite,
desprinse din dorinţe
spânzurate-n vid.
Ascult traficul continuu
ce se cufundă-n mintea mea
ca în neantul secat de culoare
şi mi-e somn;
pleoapele-mi par grele,
alunecă uşor, acoperindu-mi ochii.
Plouă...
Cu fiecare strop
mă simt mai ursuză
şi totul se mişcă;
materia-mpleteşte imagini, fantasme, iar
gându-mi schiţează doar temeri,
m-agită.
Adorm, ghemuită,
tumultul se-opreşte, cuvintele tac,
se dizolvă în mine.

De suflet străină

2010-02-25T12:09:00.004+02:00

Mi-e teamă de corpul
ce astăzi m-ascunde,
voci ce mă-ngână, îmi spun că sunt eu...
Mă simt posedată de-o minte păgână,
cuprinsă-n curentul ce-mi fluieră-n gânduri.
Simt aerul rece,
îmi mângâie faţa
şi ploaia de vapori sorbită de piele.
De suflet străină,
port focul în vene, iar
capul mi-e greu de-atâta întuneric.
În purpura serii-mi găsesc alinarea,
când pete de soare se mistuie-n mine;
atunci mă simt eu,
când ziua apune, iar
scâncetul minţii se stinge-n eter.

Ploaia din gânduri

2009-12-29T11:40:00.002+02:00

Lasă-mă să-ţi sorb ploile din gânduri!
Vreau să-nţeleg rostul fiecărui cuvânt
înghesuit în mintea ta
şi-apoi golit lângă frazele ce mi le spui
când ne certăm...
Recunosc,
n-am învăţat să citesc ploaia,
îmi place doar s-o ascult.
Nici nu-nţeleg ce îmi spune, dar...
iubesc ritmul ei, cum
iubesc vocea ta,
sunetele ce-mbracă un zâmbet.
Stai închis în carapacea ta,
în costumul pătat de om
şi eşti singur,
cu tine.
Nu te teme, priveşte-mă în ochi!
Mi-e mai uşor să descifrez
ce se ascunde în tine.
Nu poţi să mă minţi,
sunt ploaie...

SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ

2009-12-27T20:22:00.000+02:00

SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ
pentru publicarea volumului de versuri
VIAŢA FĂRĂ URMĂRI
de Adrian Suciu,
în tălmăcirea grafică a lui Vlad Ciobanu,
cu o prefaţă de Daniel Cristea-Enache.

Volumul, care va apărea în cursul anului 2010, la Editura Brumar din Timişoara, în condiţii tipografice de excepţie, este prima carte cu tiraj comercial care va fi publicată integral prin subscripţie publică în România după al Doilea Război Mondial. Lista de subscripţie va fi publicată în interiorul volumului, în ordinea cronologică a subscripţiei. Suma minimă de subscripţie este de 30 RON pentru un exemplar din tirajul normal, 50 RON pentru un exemplar individualizat, hors tirage, numerotat manual şi semnat de către autor, conţinînd o filă de manuscris original al acestuia şi 100 RON pentru un exemplar personalizat conţinînd, în plus, o gravură a artistului Vlad Ciobanu, într-un tiraj limitat strict la numărul celor care aleg această variantă de subscripţie. Suma de subscripţie acoperă preţul de producţie al exemplarului şi costurile de expediţie, logistică şi corespondenţă.
Informaţii relevante despre activitatea literară a scriitorului Adrian Suciu pot fi găsite pe site-ul personal al acestuia, la adresa www.adriansuciu.ro Autorul poate fi contactat direct, pentru orice informaţii privind subscripţia şi condiţiile editoriale de apariţie a volumului, pe e-mail-ul poezie@adriansuciu.ro

O urmă şi-atât...

2009-12-27T16:54:00.005+02:00

Ninge.
Cu sufletul alb, privesc depărtarea, iar
fulgii-mi schiţează imagini în minte,
o lume pustie, căzută-n depresie...
Nostalgica clipă rămâne
în abisul din mine.
Mă pierd printre gânduri,
mai număr un fulg,
apoi,
îl privesc, pe umăr îţi cade
şi stins în tăcere,
pe haină-şi găseşte sfârşitul.
Îmi pare că-i seamăn...
Mă mistuie golul şi frigul din mine,
steluţe morbide pe suflet m-apasă.
Tu taci.
Aud doar zăpada ce-o calci în picioare;
o urmă rămâne...
Şi-atât.

Luminile stinse

2009-09-15T11:32:00.003+03:00

La tine nu-i nimeni acasă,
luminile sunt stinse
şi eşti trist.
Aud doar liniştea ce-ţi freamătă-n vene,
dar nu te citesc,
porţi haine groase să nu-ţi îngheţe sufletul.
N-ai învăţat să te dezbraci de cuvinte,
crezi că le păstrez
şi n-o să le auzi niciodată.
Mi-e teamă de taina ascunsă în tine,
de străzile goale pavate-n trecut.
Mi-e teamă de ploaia ce-anunţi c-o să vină,
de gândul tău rece, tomnatic şi mut.
Te simt nepătruns,
încărcat de emoţie,
cu-n aer molatic, călduţ şi subtil.
Ţii poarta-ncuiată, să nu vină nimeni,
nu ştii că în ochi regăsesc un trecut...

Septembrie

2009-09-10T15:51:00.003+03:00

Septembrie,
răsărit de toamnă,
oamenii-şi poartă tristeţea, pustii
prin frigul străzilor tăcute;
par tot mai târzii...
Lăuntrice şoapte se ţes tremurânde,
iar vântul le-ngână, gânduri mă mişcă.
Septembrie, pe obraz
un strop mă sărută,
pe străzi văd bătrâni
cu sufletul gri.

Copilul din mine

2009-08-31T15:14:00.003+03:00

Ţi-am zâmbit pe sticla aburită a ferestrei
într-o seară de iarnă.
Mă priveai.
În inima mea de copil
simţeam că aşa voi alunga frigul,
că zâmbetul meu
îţi va dezgheţa fiecare vertebră,
fiecare venă, fiecare celulă...
iar căldura mea
va ajunge la tine.
Când ai plecat mă simţeam rece.
Copilul din mine
nu înţelegea ce se întâmplă
şi plângea.
Stăruitor, desena zâmbete
în praful depus pe mobila veche,
dar nu le vedeai
şi s-au şters...
Azi zâmbesc şi eman iar căldură, dar
copilul stă trist
ascuns într-un colţ din mine.

Afară-s tăcere

2009-08-29T14:51:00.002+03:00

De ce-i atât de frig în cuvântul tăcere?
Îl rostesc.
Am căzut între abis și neant, iar
apele repezi din mine
nu-mi dau decât gânduri de moarte.
Sunt tulbure...
și totul se-agită în mine,
fiorii îi simt pe sub piele, iar
sângele-n vene se-ncheagă.
Tot corpul mă strânge,
îmi tremură carnea,
doar mâinile-s reci,
apasă pământul;
sfârșitu-i aproape, dar
nu vezi nimic, nu simți decăderea.
Sunt fadă, iubite...
pasivă și vidă;
vulcanii erup, afară-s tăcere.

Cuvintele dor

2009-08-22T19:08:00.002+03:00

Hai să numărăm ploaia!
Nu-mi spune nimic,
cuvintele sunt atât de seci
și mă dor...
Lasă liniștea să coboare în tine.
Cu fiecare strop
simte-mă tot mai aproape;
nu zi nimic,
lasă tăcerea să-mi mângâie trupul.
Respiră iubirea,
e tot ce avem...

Târziu

2009-08-21T12:50:00.003+03:00

Departe...
Gândul meu te caută
cu ochii închiși
voind să te-atingă.
Ochii mei simt lipsa privirii tale
și-i rece...
Cu căldura trupului tău
aș vrea să m-acopăr,
lângă inima ta să-mi găsesc liniștea,
trăind pe ritmul respirației tale.
E cam târziu
să-ți mai spun povești despre noi.

Doi iriși ofiliți

2009-08-17T14:40:00.004+03:00

În mine timpul s-a oprit,
iar ochii mi-au secat aseară.
Uscați sunt azi,
doi iriși ofiliți
plutind pe cristalinul lipsit de transparență.
Privesc departe,
triști
și încă ei ascund o lume,
alți doi ochi...
negri,
ce-odată i-am iubit.

Nelinişte

2009-08-14T15:19:00.003+03:00

E soare,
dar ce trişti sunt ochii tăi,
iubite...
şi încă mă priveşti, iar
degetele tale prin părul meu le vânturi.
Nici glasul tău nu-l mai aud,
iar liniştea e cruntă,
îmi ţese mii de gânduri.
În braţe iar m-ai strâns
a nu ştiu câta oară
şi mă săruţi de parcă
mâine nu mai eşti aici...
Mai ţine-mă de mână,
mai spune-mi un cuvânt;
tăcerea ta m-agită
şi mă tem.

Mi-e dor...

2009-08-14T15:13:00.003+03:00

Mi-e dor de ochii tăi,
privirea insistentă
ce pare că mă caută
prin dansul firelor de păr ce ascundeau
schiţarea unui zâmbet.
Mi-e dor de mâna ta
ce-mi mângâia obrazul,
de buzele ce-n liniştea adâncă
mă sărutau pe frunte...
Mi-e dor să-ţi simt căldura,
Mi-e dor...
la tine-n braţe să mă strângi.

Zâmbet

2009-08-14T14:58:00.003+03:00

Înmoaie-ţi degetele-n roua dimineţii
şi unge-mi sufletul,
pictează-mi curcubee.
În gândurile mele te scalzi
ca-n apa mării
alunecând uşor pe caldul meu obraz.
Un soare văd în tine,
un crin, azi înflorit.
Eşti zâmbetul ce luminează-n noapte.

CINE MOARE? - de Pablo Neruda

2009-07-31T14:34:00.000+03:00

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

Rugă

2009-07-30T18:25:00.003+03:00

Îi priveam ochii îmbibaţi de lacrimi,
apoi părul îi acoperea,
se uita în jos.
Am ridicat mâna,
voiam să o mângâi,
s-o iau în braţe.
Simţeam cum durerea-i mă cuprindea şi pe mine,
inima mi se strângea;
am restras mâna.
O priveam,
părea răpită din mine însămi,
credeam c-o înteleg,
nu voiam să mai plângă.
Il ruga să-i dea copiii-napoi, dar
ei se-ascundau printre mormane de piatră
şi-i căuta...
Absentă, mă rugam şi eu
în templul din mine...

Ielele - poezie scrisă de Zamolxe

2009-07-26T18:38:00.002+03:00

Un gând uşor
Cu pas domol
Pe rază de lună
Se-adună uşor.

Râs cristalin
În horă se ţin
Cântece îngână
Dorul ni-l îngână

Vântul prin plete,
Picioruşe goale,
Sângele-i în flăcări,
Sânii înfloriţi.

Dans nebunesc,
Dânsele pornesc,
Ielele s-adună,
Sub rază de lună.

Ielele-s nebune,
Ielele-s gingaşe,
Ele se gonesc,
Şi se sfătuiesc.

Licori fierb în oale
Femei vrăjitoare,
Incantaţii sacre
În străfund de noapte.

Ceruri se deschid
Sînziene vin
Doamna Sânziană
Cu luna le-nseamnă.

Pân' la cântători
Până-n ceas de zori
Când cocoşii cântă
Ielele alungă.

În vis

2009-07-24T19:58:00.004+03:00

În visele mele plouă.
Genele-mi sunt cusute
cu fire groase de lână
şi bate vântul.
Păşesc spre etern.
Un greier
îmi ţârâie-n ureche,
îngân ceva.
N-aud cuvinte,
se-ascund undeva
sau poate sunt mute sau slute...
Răsună în mine
ecouri, silabe,
frânturi de poem.
Poem
ce îmbracă trecutul...

Neant

2009-07-19T14:38:00.002+03:00

M-am rătăcit în liniştea din tine
inima nu-ţi mai bate
mi-e teamă să deschid ochii
în gând îmi vorbeşti doar tu
despre ploaie
şi-i rece, dar
tu nu mai simţi
mâinile mele ating întuneric

Contemplare

2009-07-14T11:22:00.002+03:00

Atât de verzi sunt ochii tăi,
iubite...
Pădurea în care vreau s-alerg,
mă rătăcesc în vise.
Atâta linişte şi bucurie,
o primăvară caldă,
în ochii tăi ascunzi.
O mare de cuvinte,
dorinţe îndrăzneţe.
În ochii tăi mă scald,
mă regăsesc.

Strop de vară

2009-07-09T18:40:00.002+03:00

E frumos să te plimbi vara prin pădure. E verde, răcoare, păsările cântă, imagini frumoase. Toate acestea îi induceau stări plăcute, o făceau să piardă noţiunea timpului, plutea. Auzea din când în când scârţâind ceva, privea în jur, speriată, se liniştea. Se simţea atât de bine. Doar gândul că se afla acolo îi aducea o stare plăcută. Tăcerea din jur era profundă, iar fiecare sunet ce-l auzea părea că face parte din decor. Păşea prin pădure, admira fiecare colţ de natură, copacii erau atât de înalţi... Roua strălucea pe firele de iarbă, apoi aluneca pe pământul rece.
Atât de linişte deodată... O încerca un sentiment de teamă, dar nu înţelegea de ce. Păşea prin pădure. La un moment dat avu impresia că s-a rătăcit, se uita în jur. Era singură cu conştiinţa sa. Vorbea cu sine. Se afla în mijlocul pădurii, voia să-i găsească capătul, dar nu ştia în ce parte să pornească. Păşi înainte.
Pământul era uscat. Nu mai plouase de câteva săptămâni, iar soarele încălzea tot mai tare. Vedeai din când în când câte o rază cum se strecoară printre crengile copacilor să lumineze pădurea. În faţă, printre copaci se zărea o cărare, părea atât de curată, de o parte şi de cealaltă erau tufişuri înalte ce parcă se uneau undeva sus, la mijloc. Era puţin neliniştită, îi părea dubioasă această cale şi totuşi n-a stat prea mult pe gânduri şi a pornit întracolo. Din loc în loc pământul era acoperit cu iarbă, erau şi mărăcini, dar şi multe flori. Se oprea, mai lua câte o păpădie, apoi un ochiul boului, le împletea. Apoi se apleca iar şi lua altă floare. Cu cât înainta, cu atât auzea tot mai multe sunete. Păsărele ciripeau. Copacii erau atât de uscaţi încât se auzea din când în când câte o creangă trosnind. Se speria, îi părea că cineva o urmăreşte. Se uita în jur, totul se rotea. I se părea că cineva o strigă, se auzeau ecouri, râsete. Aruncă florile împletite şi grăbi pasul, tot mai tare, apoi mai tare, cu cât zgomotele se auzeau tot mai des şi mai puternic. Începu să fugă, cărarea nu mai părea atât de goală acum, în faţă îi apăreau crengi pe care trebuia să le dea la o parte, mărăcini, se agăţa. Nu se oprea deloc, deşi scaieţii i se lipeau de haine, iar mâinile îi erau zgâriate de mărăcini. Continua să alerge pe cărarea din faţa ei, acea cărare ce i se părea că nu se mai sfârşeşte, că e atât de lungă. Credea că n-o să-i găsească capătul niciodată. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, respiraţia se auzea puternic gâfâind, părul o urmărea, purtat de vânt. Acum nu mai auzea păsărelele decât zgomotele produse de crengile de copaci, care păreau că vor să se dezmorţească, să se deplaseze, să alerge după ea. Nu mai avea timp să vadă pe unde aleargă, călca iarba, florile, privea doar drumul, cărarea ce credea că o duce spre capătul pădurii. Nu mai putu, se opri.
Gâfâia, se uita în jur, nu era nimeni. Era ameţită. Auzi deodată nişte paşi, care păreau că se apropie de ea, nu erau grăbiţi, dar se auzeau din ce în ce mai aproape. Nu ştia ce să facă, dacă să fugă, deşi nu se simţea în stare, sau să se ascundă. Începu să fugă, căzu, se ridică repede, înaintă, căzu din nou. Genunchiul drept îi sângera, se ridică cu greu şi porni mai departe, ridică o bucată de lemn de pe jos. Părea potrivită să se sprijine pentru a înainta. Nu reuşi să meargă prea mult.Auzea frunze, lemne călcate, paşi. Nu îi venea în minte nimic. Se uita doar în jur, nu ştia ce să facă. Urcă printre mărăcini, spre copaci. Cu greu ajunse sus, se aplecă lângă unul dintre ei. Inima îi bătea cu putere, tremura, iar piciorul sângera tot mai tare, începea să o doară. Lacrimile începură să-i împânzească ochii, ştia că nu e momentul să plângă, dar simţea că nu mai are putere să pornească mai departe, nu se putea ridica. Nu avea cu ce să-şi cureţe rana, nu putea opri nici sângerarea.
Paşii se auzeau încă. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât se temea tot mai tare ghemuindu-se lângă copac. Ar fi vrut să se poată ascunde undeva, dar totul era atât de clar, în pădure erau doar copacii. Era agitată, îşi muşca buzele, începu să plângă, se ridică şi fugi speriată prin pădure, durerea era tot mai puternică. Fugea strângând din dinţi, căzu din nou. Nu se gândea la altceva decât la cum să scape din acea pădure infinită, cum să găsească ieşirea. Se întreba de zeci, de sute de ori: „Ce să fac?” Acum îşi dorea să plouă, dar ploaia nu cădea. Privea în sus, parcă se ruga să primească măcar un strop, dar cerul era atât de senin, se zărea undeva sus de tot, părea că se sprijină pe copacii înalţi, că aceştia îl ţin să nu cadă. Încercă să se ridice sprijinindu-se de copac, mergea puţin, se ţinea de altul. Zgomotele nu se mai auzeau atât de puternic, paşii nu mai păreau că se apropie de ea şi totuşi se temea şi înainta ca nu cumva să se întoarcă, să o urmărească iar. Văzu din nou cărarea, coborî. Uitându-se în jos văzu că iarba e călcată, se aplecă. Durerea nu o părăsise. Se uita atentă, smulse o păpădie şi se ridică. Păşea înainte şchiopătând. Nu mai era atât de agitată. Simţi că păpădia e udă, aplecând capul văzu sânge pe mâinile sale. Inima îi stătu, aruncă speriată păpădia şi grăpi pasul. În mintea ei gândurile începeau să alerge, să se ciognească unele de altele. Nu ştia ce se petrece în jurul ei. Cu cât gândul că s-a rătăcit îi apărea mai des în minte şi mai stăruitor, cu atât se temea tot mai mult. Se împiedică, cade. În faţă era negru, închise ochii.
Se vedea păşind spre un tunel negru, era linişte. Gândurile îi tăceau... În jurul ei nu era nimic. Nu exista culoare, totul era negru. Mergea înainte. Era liniştită şi ea. Părea a fi un vis, dar era atât de real. Credea că e lumina stinsă, întindea mâna, voind să o aprindă, dar nu simţea nimic. Păşea înainte pipăind aerul, dar nimic. Simţurile îi erau moarte. Deschise gura să zică ceva, dar cuvintele erau mute. Deodată buzele i se încleştaseră, mâinile păreau că-i sunt legate de corp, picioarele nu le mai putea mişca. Se simţea ca şi când ar fi învăluită într-un giulgiu transparent. În jurul ei doar negru.
Trupul ei era aşezat pe iarba moale, duse mâinile la ochi, îi deschise, lumina sfâşia întunericul. Se trezi înconjurată de flori, nu ştia cum a ajuns acolo. Se uită în jur, dar nimeni. Un greier se mai auzea cântând, era seară. Soarele era pe cale să apună, se lăsa uşor împrăştiind ultimele raze. Piciorul îi era legat cu o bucată de cârpă, nu o mai durea atât de tare. Îi era sete. Se ridică. În depărtare se vedea un fum ce se înălţa. Se gândi că acolo trebuie să fie un sat. Porni spre el. Se opri. Era nedumerită, dar altă soluţie nu avea. Voia să ajungă acasă. În faţă i se deschidea un câmp larg, nu mai vedea copaci. Lanurile de grâu erau aurite, porumbul verde. Ajunge în faţa lor, rupe un cocean şi porneşte înainte prin lanul de porumb. Îşi făcea loc şi se furişa printre cocenii verzi. Şchiopăta şi acest lucru începea s-o deranjeze, se mişca destul de încet şi se temea că întunericul va veni mult prea devreme, înainte de a ajunge în sat. Auzi deodată un lătrat de câine. Se bucură pe de-o parte că era aproape de sat, dar se gândea şi că nu are cum să fugă, că poate îi va face rău.
- Vino aici! Se auzi o voce groasă.
Tresări. „Un om!” Porni întracolo. Împingea cu putere cocenii, îşi făcea loc printre aceştia, rupea frunzele de porumb. Ajunsese târziu. Nu se mai vedea nici urmă de om. Fumul părea tot mai aproape, acum îl vedea din nou. Era noapte. Luna apăru pe cer, părea că veghează satul. Înaintă. Jos se vedeau primele case. Se opri puţin, răsuflă uşurată: „Am ajuns...” Şi porni înainte.

Nor

2009-06-30T14:00:00.003+03:00

Sunt norul
ce-ți plânge pe umerii calzi,
dezgoliți,
când ochii tăi negri
privesc depărtarea,
pierduți
în tăcerea nopților de mai.
Cu mâna întinsă
cerșești stropi de ploaie,
răcoare în gânduri.
E liniște,
norul
pictează un vis.

Introspecție

2009-06-30T13:49:00.002+03:00

In lacrimi se scaldă trecutul,
dar...
e târziu.
O moară mai macină-n mine
picturi inocente,
abis.
Mi-e sete de visuri.
Spre mine pășesc,
introspecție;
e gol, neputință,
iar
pleoapele-s ude
și-s rece.

Iar plouă

2009-06-28T00:25:00.008+03:00

Se adună norii-n agonie
Ploaia
Îmi mișcă un firicel de gând
Pe-acoperiș se scurge
Atomii vibrează în culoare
Și lutul mă strânge
Mă astupă
Iar plouă materia se mișcă
Pădurea-mpletește ecouri ce plâng
De ploaie și cerul e greu e bătrân
Apasă pământul

Fire de noiembrie

2009-06-28T00:16:00.001+03:00

Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng... să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce doar ele o ştiu.
Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră.
Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură... Am aprins focul. M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo și mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simțeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.
Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele răsărise deja, părea o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de murmurul frunzelor sau scrăşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, păreau atât de lungi. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea vreun motiv să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu… Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Știam că îmi face bine această ieșire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii.
Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, ne lăsam în voia iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu… Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu.
Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar se înnorase, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult, ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare. M-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colț așteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu și zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri și amintiri. Voiam să le opresc, simțeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune și mișunau prin capul meu ca-n trafic. Țipau și nu-mi dădeau pace. M-am ridicat și-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ștergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns, ploaia se oprise și ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colț al casei. Mi-am așezat capul în palme, am rămas așa puțin, apoi priveam spre fereastră, parcă așteptând ceva.
Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se întețise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ și ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniștisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm...

Iluzie

2009-06-28T00:13:00.001+03:00

Un portativ pe care-alunecă ușor niște note poleite, o frântură dintr-un lied, un pian prăfuit, abandonat într-un colț... o fereastră deschisă larg a cărei perdea e fluturată-n vântul ce șuieră și poartă-n dans două frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l știu; apoi se-așază obosite pe lacul ce-oglindește luna închisă-n propriul palat de cleștar și care-și lasă trena căzută pe lacul albastru. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund în zare de parc-ar căuta liniștea unei nopți de vară. Un picur se-adăpostește sub frunzele căzute, rămâne singur așteptând ceva.
Un aer cald ne leagă-n pași de dans, sub clar de lună plină, ne duce spre neant. Pari o bobiță de rouă pe firele de iarbă, în care sufletul meu intră cu teamă să nu te scuturi înlăcrimându-l, iar eu aș fi sunetul de vioară ce pătrunde-n iatacul inimii tale, împânzit de nerabdare, un poem necitit decât în ochii tăi negri, profunzi... Ne lăsăm conduși de simfonia ce ne îmbrățișează, ne îmbată înaripați spre vis. Priviri încrucișate, fiori ne dau, ne leagă. Căldură simt în vene, în corpul meu, în inima ce bate cu-atâta repezeală, galopul ei se-aude.
O lacrimă se desprinde încet și alunecă pe arzândul obraz ca un izor de munte ce se lovește de stâncile dure, apoi se topește pe buzele-mi fierbinți unde-și găsește sfârșitul. O atingere suavă, o șoaptă senină-mi gâdilă urechea cu o grijă măreață, o adiere fină, o strângere de mână. Un sărut dezlipit de pe buzele tale îl simt ușor pe pielea-mi caldă topindu-se încet. Îți aud respirația crescândă și inima ce-ți bate, te-apropii mai tare, în brațe mă strângi, te simt tremurând în focul iubirii, în val de dorință ce-mi mistuie gânduri. Ne-avem doar pe noi și lumea-i a noastră, nimic nu contează, doar șoaptele tale, căldura adâncă și dansul tău simplu ce sufletu-mi dezbracă de sentimentele multe, nebune viață, de foc, de dorință; un țurțur cald de tine mă agață, mă prinde și nu mă lasă, mă-ntorc zâmbind, ascult tăcerea, apoi revin și cad deodată, vraja se rupe, ai dispărut în ceața-nvolburată a unei dimineți de toamnă și încă văd privirea ta de-aseară, privirea ce mă cheamă, mă urmărește-n taină. Și încă simt căldura, tandrețea de-altădată.
Recad încet, durerea mă apasă și simt cum norii mi se-adună în gânduri si totu-i negru, e tăcere. Frumosul a-ncetat să bată la poarta nemuririi mele, lăsându-mă deșartă, de sentiment golită. Mai ține-mă în brațe, mi-e dor de șoapta-ți lină, de glasul tău și ochii ce m-alină, de respirația adâncă ce corpul mi-l furnică... Rămâi, mai stai o clipă! S-adorm ușor pe-a ta aripă, mai stai să sorb iubirea ta, mi-e frică... Adorm, e liniște cumplită...

“Oare te voi găsi?”

2009-06-28T00:10:00.003+03:00

"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând.
Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit.
Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a văzut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia să urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă.
Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea.
Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ...
Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă.
"Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşază la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea, mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent: „Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !” Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."
S-a trezit! „A fost un coșmar...” și-a zis și speriat se uită sub hainele ce se aflau sub capul lui, cartea era acolo. „Ce ușurare...” Era dimineață, soarele nu răsărise deja pe bolta cerească, iar luna se pregatea de culcare. Nu știa de ce a avut acest vis ciudat, de ce e ea prezentă și acolo, de ce-l urmărește peste tot și nu-i dă pace, nu-l lasă să trăiască. Nu era vina lui că viața a fost atât de crudă, că destinul nu a fost de partea lor și că a trebuit să plece pentru că făcea parte din clasa inferioară și nu-i era permisă o astfel de relație. Ofta... și totuși voia s-o mai vadă măcar o dată, să-i explice de ce a plecat, de ce a dispărut din viața ei atât de subit, de ce n-a mai căutat-o. Regreta acest lucru. O voia aproape, îi simțea încă lipsa după atâția ani. Nu încetase s-o iubească nicio clipă. Privea răsăritul, roșeața soarelui ce parcă sângera ca după un război dus cu noaptea, cu luna care nu voia să plece de pe bolta cerească.
Se uită la ceas, vede că e 5 dimineața. Se simțea ușurat că era doar un vis, că amintirile îi sunt păstrate într-un loc sigur, dar în același timp se simțea și trist. Coșmarul era ca o palmă dată de cineva care voia să-l trezească la viață, la realitate. Se gândea că e cam târziu să mai facă ceva cu viața lui, că nu mai are nicio șansă. Se uita la soare, era deja ora 12 și nu plecase în parc, nici nu se gândea măcar la asta. S-a ghemuit într-un colț și a deschis cartea. Se uita mai mult la pozele cu ei, la zâmbetul ei care emana atâta căldură, la părul ei atât de lung și frumos. Lacrimile i-au împânzit ochii. Nu știa ce să facă: să plece în căutarea ei sau să îngroape toate amintirile frumoase, aceste amintiri care acum îl întristează și din cauza cărora suferă și a suferit atâta timp, atâția ani de zile. Știa că dacă va arunca totul, tot nu va scăpa de imaginea ei, că aceasta-l va urmării toată viața, că a însemnat prea mult în viața lui ca să o înlăture acum, că i-a dedicat totul, iar acum nu poate trăi fără această imagine.
Timpul se scurgea ca nisipul printre degetele unui copil a cărui singură preocupare era jocul. În depărtare, acolo unde cerul se sprijinea de pământ, soarele aluneca ușor în zare, se ascundea după muntele înalt și puternic. El încă era jos și brusc se ridică, luă cartea și alergă spre gară. Nimeni nu știa ce poate fi în capul său în acel moment. Afară era întuneric când a ajuns. Își aducea foarte bine aminte episodul din vis. Trenurile treceau, staționau, el aștepta, trenurile plecau. Se uita în jurul lui foarte suspicios, căuta acea persoană care îl urmărea, vedea oameni coborând, dar nimeni nu aștepta niciun tren. După un timp se urcă într-unul din trenuri foarte hotărât. Privea foarte atent pe geam, nu voia să adoarmă de teamă că cineva îl va împiedica să ajungă la destinație sau că îl va despărții de acele amintiri ascunse-n cartea aceea. Ajuns la destinație, coborî grăbit și porni hotărât într-o anume direcție ce părea că o știe atât de bine. Nimeni pe drum, se-auzea din când în când un greier fluierând pe marginea șoselei. Ajunsese pe pod, același pod din visul avut, privea luna ce lucea în apa clară, atât de neagră acum, părea a fi o noapte.
- Unde ești? De ce nu mă mai chemi la tine?
Aștepta privind apa ca ea să apară, să zică ceva, dar nimic. Era liniște, doar vocea lui se-auzea. Ea nu venea... Foarte sigur pe ceea ce face, luă cartea și o aruncă în apă.
- S-a terminat! De mâine sunt altul!
Porni încet spre gară, îngândurat. Acum știa foarte bine că ce-a făcut era ceea ce trebuia, că acest lucru trebuia să-l facă de mult timp. Se simțea eliberat ca și când toate acele amintiri erau o povară pentru el. Acum era hotărât să înceapă o nouă viață. Mergea încet, privea înainte, dar în fața lui era ceață, nu vedea decât ceea ce trebuie să facă și nu ceea ce era de fapt. Pornea spre viitor.
Părea a fi hipnotizat, nu privea deloc în stânga lui, nici în dreapta, știa care este drumul său și era preocupat doar de asta când se auzi ceva, o bubuitură, apoi o frână scrâșnind pe șosea, simți o durere puternică și-și pierduse cunoștința. Din mașină coborî în grabă un bărbat și speriat ridică corpul căzut pe șosea, urcă în mașină și porni spre spital. Sângele curgea din ce în ce mai mult, iar el nu se mișca. Ajuns la spital, bărbatul a spus ce s-a întâmplat, era foarte speriat, nu știa nici măcar că nu avea voie să ridice trupul victimei, era complet derutat. Dus în sala de operație omul deschise un ochi, apoi celălalt, vedea doar lumină, se uita cu ochi mici la aceasta. N-a spus nimic, i-a închis plecând spre altă lume. Întunericul îi acoperi ochii, era noapte în el de acum. Salonul era gol, soarele răsărea pe bolta cerească, o altă viață s-a născut.

Un gând… - rescrisă

2009-05-18T23:57:00.000+03:00

O linişte adâncă s-a furişat în mine,
Pe-un ton de vânt gânduri pictează,
Iar simţurile-s stinse,
Prin vene-mi curge timpul.
Himeră-n întuneric, ce împleteşte vise,
De neştiut m-apropii
Sorbind frânturi de suflet.
Un frig în mine naşte
Fiori crestaţi de teamă,
Ce urcă precum seva şi-apoi se răspândesc,
De gânduri se apropie.
În mine ai rămas colţ de natură moartă
Şi-acum vibrezi de teamă
Că n-am să te găsesc...

Glas mut - rescrisă

2009-05-18T23:56:00.000+03:00

Când lacrimi curate revigorează capăt
Doar florile de sticlă ascund privirea tristă...
Te-ai rătăcit prin gânduri nocturne,
În plânset scăldat
Şi ofilit pe faţa-mi poleită...
Un cimitir oraşul, natura anonimă
Ma poartă-n necuvinte prin umbra ce-am rămas.
Nici urmă nu rămâne, cărarea-i estompată,
Ai surghiunit şi glasul ce te ruga să stai...

Încă… - rescrisă

2009-05-18T23:55:00.000+03:00

S-au stins luminile-n oraş,
Uşor alunecă un glas,
Un strop
De ploaie în ochiul străzii.
Se mai aude simfonia,
Cum rupe pânza de tăcere
Şi răscoleşte mâlul în oglinzi.
Încă-i târziu, dar pare că-i devreme,
Încă aştept, dar timpul nu mai vrea.

Sunt doar o umbră… - rescrisă

2009-05-18T23:54:00.000+03:00

Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată,
Legată de piciorul unui biet copil,
O conturare obscură, imprecisă
Ce urmăreşte-un trup nepotrivit.
Eu nu am suflet, nici gândire,
Nu am nevoi, nici supărări,
Sunt doar o umbră fără zâmbet,
Un om de fum fără culori.
Şi-o să rămân un spectru, o fantasmă,
Un duh topit în întuneric,
O negură, o umbră ştearsă,
Ascunsă-n corpul aceluiaşi copil.

Sfârşit - rescrisă

2009-05-18T23:52:00.001+03:00

Hoinăresc printre cadavrele dorinţelor aprinse
Lăsate-n calea unui vag trecut.
Citesc atenta in ele poftele deșarte
Tot ce visam, ce-a ars, ce-a dispărut.
M-a părăsit și sufletul de frică
Și orice simt în urnă îl așez,
O amintire în adâncuri mă furnică,
Imagini vii încerc să estompez...

Gheţar - rescrisă

2009-05-18T23:51:00.000+03:00

S-au strâns atâția nori în mine
Și-ncepe ploaia, mă inundă.
Sunt rece acum...
Mi-e teamă doar să nu înghețe
Corpul meu,
Căci frigul mă va umple toată,
Ghețar aș fi, munte sticlos.
Atunci nimic n-ar mai rămâne,
Frânturi de gând s-ar destrăma,
Aș fi opacă, fără viață,
N-aș mai fi eu, ci doar creația ta.

Pustiu

2009-05-06T02:04:00.002+03:00

Pustiu,
Şi gândul tace,
Cuvintele sunt mute.
Plouă...
Un ticăit se-aude
Cum rupe brusc tăcerea.
E cel ce ţine timpul,
Îl simt cum se grăbeşte,
Iar ritmul lui m-agită.
Fiori se ţes îndată
Şi sunete pictează gânduri.
De ce nu tac odată?
Aş vrea să le opresc!
În amintiri mă-neacă...

Picuri de ploaie

2009-05-06T01:59:00.003+03:00

Aseară-ţi căutam privirea-n picurii de ploaie,
Te prelingeai tremurând pe sticla aburită.
Voiam să te-ating,
Întindeai mâna spre mine.
Urmăream cu degetul fiecare unduire,
Păstram ritmul tău.
În zori dispăreai,
Uscat te găseam adesea,
Cerul uita să plângă.

Nălucă - rescrisă

2009-05-06T01:54:00.002+03:00

Sinistru e drumul, când
Ziua se stinge
Şi-i rece.
Vântul se-agită, îmi mătură calea,
M-aruncă în gânduri neclare şi seci.
Nălucă îmi pari, te-apropii de mine, dar
Iute dispari,
Vrei doar să mă vezi,
Să tulburi tot gândul, lăuntrica noapte.
Degeaba mai vii, căci
Vise îmi spulberi,
Mi-e teamă că mâine eşti doar un trecut.

Martie

2009-03-08T12:18:00.008+02:00

Raza de martie, desculţă,
Pe faţă-mi estompează teama
Şi lacrima de ieri, mascând o urmă,
O cicatrice de demult.
Răbdarea a învins trecutul
Cu arma timpului - medic suprem,
Ce nu s-a întors spre mine nicio clipă,
Urmându-şi calea, înaintând spre infinit.
Azi soarele a înflorit
Pe câmpul cerului ce-mi şade-n faţă
Ca zâmbetul schiţat pe chipul meu acum;
Şi-i primăvară-n mine, iar păsările cântă
Cu o poftă neîntâlnită...
Au dispărut toţi norii ce-mi îngrădeau privirea,
Iar gândurile mele de solzi s-au curăţat
Şi-s clare ca o apă lină.
E martie-n suflet şi în minte,
Din fiece senzaţie înmugureşte un gând.

Un gând...

2009-03-02T17:30:00.002+02:00

Nu simt că mai trăiesc...
Cadavru viu pe străzi,
M-afund în întuneric
Și-atât de frig e-n mine,
Prin vene-mi curge apa
Ca ploaia ce coboară
Prin scocuri ruginite.
Aud un vânt cum strigă,
În mine tot se zbate,
De parc-ar vrea să iasă
Să vadă iar lumina…
E sufletul meu, plânge,
S-a săturat de noapte
Și-ar vrea să vadă ziua,
Să prindă-n pumni căldură.
Dar ziua e departe
Și nu mai vrea să vină
Căci visurile mele
S-au preschimbat în fum
Și-au otrăvit și gândul
Ultim despre tine…
Un gând am mai rămas și eu,
Același gând în care te aveam
Și mă iubeai pe mine…

Hoţul

2009-02-26T12:31:00.008+02:00

Nu pot uita trecutul,
Nu-l pot lăsa deoparte;
Mi se-oglindeşte în faţă
La fiecare pas...
Mă urmăreşte ca o umbră
Şi vrea să stăpânească totul,
Tot gândul ce se află-n trafic,
Toată fiinţa mea.
Mă-ntreb de ce nu stă în urmă?
De ce aruncă cu-amintiri?
Da... ştiu, are un rost în viaţă,
Dacă n-ar fi, n-am ştii nimic,
Nici n-am trăi,
Căci el e sursa existenţei noastre,
E seva care curge spre viitor acum.
Şi totuşi l-aş ascunde,
Căci nu mă lasă-n pace,
Mă ţine prizonieră
În cartea lui de vise;
M-atrage mişeleşte...
Îmi fură tot prezentul.

Nălucă

2009-02-20T12:39:00.003+02:00

În neguri sinistre se îmbracă timpul
Când zorii se ascund după cortina serii,
Iar vântul e harnic, îmi mătură calea,
Mă umple de gânduri mărunte şi seci.
Îmi pare adesea că văd o nălucă
Ce-aleargă spre mine, în braţe s-o prind,
Dar nu se apropie decât să mă vadă,
Să-mi dea un fior, apoi să dispară
În ceaţa căruntă ce cerne amintiri.
Degeaba mai vine căci doar mă îngheaţă,
Nu-mi cere nimic, nu-mi spune un cuvânt,
Vrea doar să mă chinui, să-mi spulbere vise.
Ştiu, pot s-o alung, dar nu vreau să plece,
C-atunci n-am nimic... doar vagul trecut.

Glas mut

2009-02-16T11:42:00.003+02:00

Lacrimile dimineții se scurg pe firele de iarbă din grădină,
Din florile de sticlă ce-ascund privirea tristă...
Acum știu: te-ai rătăcit prin gândurile de aseară,
Și-n plânset te-ai scăldat, în respirația adâncă;
În noapte te-ai uscat pe-obrajii mei fierbinți...
Un cimitir e orașul și totu-n jur zace-n tăcere.
A amuțit natura, mi-a amorțit tot corpul,
Nimic nu se aude, doar inima ce bate cu atâta repezeală
De parcă ar vrea să sară din pieptul meu acum...
Nici umbră de cuvinte n-a mai rămas din mine,
Ai estompat și glasul ce te ruga să stai...

Azi...

2009-02-12T17:20:00.002+02:00

Azi ai plecat...
Mi-ai luat şi vise şi speranţe,
Mi-ai luat tot
Şi ai lăsat durerea să mă umple.
Veninul acum imi curge-n vene
Şi nu-s nimic
Decât o frunză incoloră
Desprinsă din copacul
Unui univers absurd.
Azi sunt deşert...
În fire de nisip se-ascunde
Viaţa noastră şi-n mintea mea
Toţi norii s-au oprit
Lăsând ca stropii să clătească
Amintirile răzleţe...
Tot astăzi voi muri
Căci mâine altă zi mai vine
Și-mi cere s-o trăiesc;
Nu știe că nu pot...

Linişte rece

2009-01-29T19:32:00.006+02:00

Linişte rece... nelinişte clară
Îmi frământă tot corpul,
Tot gândul ce zboară...
Tot sângele se uscă-n mine,
Mă strâng şi venele de-aseară,
Printre celule curge ploaia,
Mă dor şi ochii,
Răceala mă-nfioară.
Numai tăcere se mai aude-n mine,
Tot simţul a murit
Şi inima e mută,
Un gând se zbate în surdină,
E gol demult, se pierde în trecut
Alături de fiinţa rece...

Vis

2009-01-22T21:52:00.004+02:00

Nu văd nimic, doar simt că vorbele se-mping în mine,
Cu atâta forţă şi atâta nepăsare.
Le-aud ecourile cum răsună-n gânduri,
În haosul din capul ce seamănă cuvinte.
Nu ştiu de încă sunt aici sau am plecat departe
Căci ochii mi-s lipiţi, cusuţi cu ceară arsă
Şi-n faţă totu-i negru de parcă ar fi noapte,
Luminile sunt stinse, tăcerea-ncet se lasă.
O lumânare arde pe-o masă din odaie
Şi într-un pat de scânduri o fată se odihnea.
Eram eu, nemişcată, în rochie de mireasă,
Păşeam spre nemurire, spre marele altar,
Unde era doar timpul, voia să-mi spună "adio"...
Dar mă trezesc deodată şi totu-n jur dispare,
Privesc lung spre fereastă, chiar fără să clipesc,
Lăsând lumina vie să-mi curgă uşor pe frunte...
Nu am plecat niciunde, sunt tot aici şi azi,
Voi fi aici şi mâine, atâţia ani şi ani...

Suflet de sticlă

2009-01-16T17:28:00.005+02:00

Niciunde nu-i atâta frig ca-n alb
Decât în sufletul de sticlă
Prin care trec marfare-ncărcate cu zăpadă.
Pe-aici doar pietrele mai strigă de durere,
Se zgribulesc pe solul congelat
De flori de gheaţă adormite.
Un vânt se zbate posedat de frică
Între pereţii ninşi de răutate,
Ar vrea să iasă la lumină,
Dar n-are cum, căci e legat de noapte.
Şi timpul a-ngheţat pe-o stâncă
Şi nu mai curge liniştit;
Acum e frig, e negru, e tăcere,
Simt că e trist, că sunt un cub de plumb.

O clipă

2009-01-11T20:55:00.003+02:00

În întunericul ce se clădeşte-n noapte
Minutele se ţes clipă cu clipă
În barba timpului ce-n grabă trece...
Nici n-observăm că viaţa-i ca o apă
Ce curge fără oprire spre marele sfârşit.
Suntem noi doi şi-atunci timpul se-opreşte,
Nici vântul nu mai suflă,
Pământul stă pe loc, ne uită pentru o vreme...
Îmbrăţişaţi de noapte, tot gândul e departe,
Nimic nu se aude, doar ochii tăi mă-ndeamnă
Să-i mai sărut o dată, să nu-i las dezveliţi.
Nici n-aş putea să nu-i ascult acum, căci dorul
Şi inima, tot trupul meu te cheamă,
Cu-n strigăt mut, în nopţile desculţe
De iubire, ce le-aşteptam de mult.

Gheţar

2009-01-09T12:18:00.010+02:00

Un pumn de nori s-a furişat în mine
Stropind cu ploaie peste tot.
Şi-s rece acum...
Mi-e teamă doar să nu îngheţe
Căci ştiu c-atunci cu frig m-aş umple toată
Şi-aş fi gheţar, nu om cum sunt acum.
Şi-atunci n-ar mai ploua vreodată,
Nici mintea mea n-ar mai crea vreun gând;
Atunci nu s-ar mai cerne vise,
Ci fulgi de nea din când în când.

De-ar fi să doară dorul

2009-01-06T21:10:00.003+02:00

De-ar fi să doară dorul
De mult aş fi departe
Căci mă apasă tare
Şi nu mai am scăpare,
În braţe m-a cuprins.
De-ar fi să doară dorul
Văzduhu-ar fi aproape
Şi lin spre orizont,
Departe aş fi zburat,
Spre culmile înalte.
De-ar fi să doară dorul
N-aş mai avea lumină,
N-aş mai avea nici ochii,
Nici zâmbetul, nici chipul
Şi nici iubirea ta...

Tonuri de gri

2009-01-02T15:52:00.004+02:00

În tonuri de gri s-a îmbrăcat tot cerul
Şi-a renunţat la soare, la pete colorate;
S-a asortat cu mine, cu gândul meu ce tace,
Cu-ntreaga mea fiinţă, cu dorul ce se naşte.
Fulgi de tristeţe aruncă peste mine
Şi-aleargă ca nebunii, se cern în frigul serii,
În sloiul de-ntuneric al gândurilor mele,
În negurile reci ce au pătruns demult...
Atât de gri e cerul, mai plânge câteaodată,
Nu ştiu de mă imită sau poate chiar sunt eu...

Drumuri de sticlă

2008-12-20T15:16:00.008+02:00

Mi-e teamă să păşesc pe drumurile
Ce mi se deschid în viaţă,
De parc-ar fi de sticlă
Şi nu vreau să le sparg.

Nici nu mai cred
Că-mi pot alege o cale
Căci toate sunt fragile
Şi nu-mi doresc să cad.
Sunt multe drumuri
Fără siguranţă,
Atât de instabile, abrupte
Şi pline de-ncercări,
Un labirint al vieţii
În care-mi caut ieşirea,
Triumful regăsirii,
Al propriei mele vieţi.

Norii

2008-11-25T02:13:00.003+02:00

Privesc cum norii fug
De parcă vor să se-ncălzească
Sau poate vor să m-ameţească,
Să nu-mi mai lase niciun pic de soare,
Să stau fără căldură
În cămăruţa obscură de cămin.
Atât de cenuşii sunt ei
Şi fără transparenţă
Şi-au peticit tot cerul
Sorbindu-l de lumini.
Atât de grei sunt ei
De visurile mele, de gândurile
De copilă ce se năşteau demult...

Trecutul

2008-11-21T19:54:00.003+02:00

Trecutul e secunda ce s-a scurs
Şi firul de nisip ce-alunecă-n clepsidră,
Un ochi de timp în lada prăfuită
În care las frânturi de viaţă, amintiri.
Trecutul a-nceput de-acum
Şi se continuă în urmă...
E rece ca un fulg şi se topeşte-n gândul
Cel dintâi al dimineţii de noiembrie.
Trecutul este-n noi ca o lumină pală,
O lumânare-n suflet ce arde tot mai rar.

E liniște și pace...

2008-11-16T18:30:00.004+02:00

Bucăți de ziuă s-au desprins din mine
Și globuri de-ntuneric m-au transformat în humă,
În universul sumbru lăsat la colț de stradă,
Răpusă de dorință pășind spre lumea ta.
Ascult tăcerea ce se lasă-n mine
Și-o inimă ce bate, un clopot ruginit
De-atâtea sentimente ce-au invadat nebune.
E liniște și pace...
Mai suflă câteodată un vânt și-un dor
Și totuși e tăcere în inima ce bate,
În gândurile mele, pe drumul înghețat...

Foc

2008-11-09T21:35:00.004+02:00

Aud cum focul se răsfrânge-n vatră,
Cum lemnele trosnesc de-atâta supărare
Și-mi pare...
Că mici steluțe se desprind din el
Și-apoi se sting topindu-se în aer.
Privesc atentă fiece mișcare
Și simt cum ochii mi se-ncarcă de culori,
De foc și-s uzi...
De liniștea în care m-am îmbăiat de multe ori
Și m-am găsit în lumi străine.
Același foc mi s-a ascuns în mine,
Bucăți de soare, de căldură,
Un dor nebun...
În vultur de lumină te-ai transformat
Și-n suflet mi-ai pătruns.

Noi

2008-10-31T17:12:00.003+02:00

Suntem doar două urme pe-obrazul ud
Al timpului ce-n grabă trece
De-atâția ani de când noi ne-am născut...
Suntem un lacăt ce unește vise,
Un orizont ce leagă cerul de pământ;
Aceeași noi de-o viață-ntreagă
Încătușați în sfera eroticelor clipe,
Suntem iluzii în ochi de regăsire,
Un bulgăre de foc spre ceruri aruncat.

Umbre

2008-10-22T09:36:00.004+03:00

Un soare stins a poposit în mine
Bătătorind cenușa ce-mi șade sub picioare...
Croiala vieții noastre s-a destrămat în umbre,
În două gânduri clare ce-odată ne uneau
Prin simpla lor tăcere.
Acum sunt două umbre, doar una-mi aparține,
O pată fumurie, un suflet întregit
De iminența morții...