Când lacrimi curate revigorează capăt
Doar florile de sticlă ascund privirea tristă...
Te-ai rătăcit prin gânduri nocturne,
În plânset scăldat
Şi ofilit pe faţa-mi poleită...
Un cimitir oraşul, natura anonimă
Ma poartă-n necuvinte prin umbra ce-am rămas.
Nici urmă nu rămâne, cărarea-i estompată,
Ai surghiunit şi glasul ce te ruga să stai...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu