Un portativ pe care-alunecă ușor niște note poleite, o frântură dintr-un lied, un pian prăfuit, abandonat într-un colț... o fereastră deschisă larg a cărei perdea e fluturată-n vântul ce șuieră și poartă-n dans două frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l știu; apoi se-așază obosite pe lacul ce-oglindește luna închisă-n propriul palat de cleștar și care-și lasă trena căzută pe lacul albastru. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund în zare de parc-ar căuta liniștea unei nopți de vară. Un picur se-adăpostește sub frunzele căzute, rămâne singur așteptând ceva.
Un aer cald ne leagă-n pași de dans, sub clar de lună plină, ne duce spre neant. Pari o bobiță de rouă pe firele de iarbă, în care sufletul meu intră cu teamă să nu te scuturi înlăcrimându-l, iar eu aș fi sunetul de vioară ce pătrunde-n iatacul inimii tale, împânzit de nerabdare, un poem necitit decât în ochii tăi negri, profunzi... Ne lăsăm conduși de simfonia ce ne îmbrățișează, ne îmbată înaripați spre vis. Priviri încrucișate, fiori ne dau, ne leagă. Căldură simt în vene, în corpul meu, în inima ce bate cu-atâta repezeală, galopul ei se-aude.
O lacrimă se desprinde încet și alunecă pe arzândul obraz ca un izor de munte ce se lovește de stâncile dure, apoi se topește pe buzele-mi fierbinți unde-și găsește sfârșitul. O atingere suavă, o șoaptă senină-mi gâdilă urechea cu o grijă măreață, o adiere fină, o strângere de mână. Un sărut dezlipit de pe buzele tale îl simt ușor pe pielea-mi caldă topindu-se încet. Îți aud respirația crescândă și inima ce-ți bate, te-apropii mai tare, în brațe mă strângi, te simt tremurând în focul iubirii, în val de dorință ce-mi mistuie gânduri. Ne-avem doar pe noi și lumea-i a noastră, nimic nu contează, doar șoaptele tale, căldura adâncă și dansul tău simplu ce sufletu-mi dezbracă de sentimentele multe, nebune viață, de foc, de dorință; un țurțur cald de tine mă agață, mă prinde și nu mă lasă, mă-ntorc zâmbind, ascult tăcerea, apoi revin și cad deodată, vraja se rupe, ai dispărut în ceața-nvolburată a unei dimineți de toamnă și încă văd privirea ta de-aseară, privirea ce mă cheamă, mă urmărește-n taină. Și încă simt căldura, tandrețea de-altădată.
Recad încet, durerea mă apasă și simt cum norii mi se-adună în gânduri si totu-i negru, e tăcere. Frumosul a-ncetat să bată la poarta nemuririi mele, lăsându-mă deșartă, de sentiment golită. Mai ține-mă în brațe, mi-e dor de șoapta-ți lină, de glasul tău și ochii ce m-alină, de respirația adâncă ce corpul mi-l furnică... Rămâi, mai stai o clipă! S-adorm ușor pe-a ta aripă, mai stai să sorb iubirea ta, mi-e frică... Adorm, e liniște cumplită...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu