Niciunde nu-i atâta frig ca-n alb Decât în sufletul de sticlă
Prin care trec marfare-ncărcate cu zăpadă.
Pe-aici doar pietrele mai strigă de durere,
Se zgribulesc pe solul congelat
De flori de gheaţă adormite.
Un vânt se zbate posedat de frică
Între pereţii ninşi de răutate,
Ar vrea să iasă la lumină,
Dar n-are cum, căci e legat de noapte.
Şi timpul a-ngheţat pe-o stâncă
Şi nu mai curge liniştit;
Acum e frig, e negru, e tăcere,
Simt că e trist, că sunt un cub de plumb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu