Ţi-am zâmbit pe sticla aburită a ferestrei
într-o seară de iarnă.
Mă priveai.
În inima mea de copil
simţeam că aşa voi alunga frigul,
că zâmbetul meu
îţi va dezgheţa fiecare vertebră,
fiecare venă, fiecare celulă...
iar căldura mea
va ajunge la tine.
Când ai plecat mă simţeam rece.
Copilul din mine
nu înţelegea ce se întâmplă
şi plângea.
Stăruitor, desena zâmbete
în praful depus pe mobila veche,
dar nu le vedeai
şi s-au şters...
Azi zâmbesc şi eman iar căldură, dar
copilul stă trist
ascuns într-un colţ din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu