Strada

E strada goala, nu e nimeni.
Pasesc incet si rar pe drum,
Drum fara capat, spre nestire,
O departare plina, un gri de fum.

Desert e strada fara urma,
Umbrite-s caile de soapte.
De alean se zbate vantul
Ce sparge crunt ceata din noapte.

Doar luminite vezi aprinse
Si-un caine slab geme-ntr-un colt,
Tremurator fior al strazii
Pe aripi frante calator.

Si zorii zilei se arata
Crapand neantul de sclipiri,
Dar strada pare-nvaluita
De-un suflet trist, patat si gri.

Copila

Copilă ...
Te-apropii încet şi suav de fereastră
Iluzie -
A tăcerii e o lacrimă albastră.

O umbră ...
Se ascunde şireată, în spatele tău,
Un înger
Eşti, atât de firavă şi pură copilă ...

O rază ...
Te-nvăluie-n aurul ei pal, neclar.
Un zâmbet
Schiţat, îţi apare pe faţă amar.

Fiinţă
Zglobie, eternă-n lumină de lună.
Candelă
Vie, te scurgi în mister de apă lină.

"Oare te voi găsi?"

"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar ... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând.
Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit.
Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a vazut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia sa urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă ... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut ... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă.
Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea.
Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ...
Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă.
"Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar ... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşează la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea ... mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent ... "Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !" Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."