Pe la 6
oamenii de pe strada mea își părăsesc trupurile
și se îndreaptă spre gară
îi vezi cum se mișcă greoi
de parcă ar avea pietre în gânduri
te și ferești că poate le aruncă după primul salut
mintea lor se trezește mai târziu
când plouă
își dizolvă sufletul la o cană cu ceai
ei cred că se încălzesc
sunt mai ușori până ajung acasă
apoi se îmbracă cu alte griji
tu nu-mi spui niciodată ce gândești
trebuie să ghicesc dacă mă asculți
iar când vorbești, prefer tot să taci
nu știu ce ne ține-mpreună
ceilalți trăiesc și fără noi
eu duc aceeași viață și singură
deci e la fel
n-ar trebui să-mi spun doar mie asta
dar nu am de ales
gândurile pornesc de la mine
la casa cu numarul 13 stăteai și tu
m-am întrebat mereu dacă îmi porți noroc sau nu
într-un final am aflat că n-ai nicio grijă
tu ești cu lumea ta
iar visul ăla cu amândoi îmi aparține
oamenii de pe strada mea trec și prin fața porții tale
treceau și anul trecut, dar acum grăbesc pasul
inima le bate mai tare.
Personalitatea reprezintă o configurație relativ stabilă de însușiri psihice, care se manifestă constant în comportament, conferind unicitate și individualitate persoanei. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate atât de maniera obișnuită de a percepe mediul înconjurător și propria persoană, cât și de felul în care se comportă și reacționează un individ. De-a lungul timpului, personalitățile au fost clasificate de către mulți cercetători, însă vom lăsa deocamdată acest subiect și ne vom centra asupra problematicii personalităților dificile.
Adesea găsim în jurul nostru persoane pe care nu le înțelegem, spunem că prezintă un comportament deviant, că nu reușim să comunicăm cu ele sau că nu știm ce atitudine și comportament trebuie să mai adoptăm pentru a face față. Totuși aceste trăsături pot fi manifestate în permanență sau doar uneori, într-o anumită situație.
O personalitate este considerată a fi dificilă atunci când anumite trăsături ale acesteia sunt foarte accentuate sau rigide, inadaptate situațiilor, cauzând suferință și disconfort persoanei în cauză și a celorlalți din jurul său. François Lelord și Christophe André (2011) au trasat o clasificare a personalităților dificile, optând pentru 12 mari tipuri, care se regăsesc de-a lungul timpului în toate țările și sub diferite variante.
De ce este important să cunoaștem oamenii și personalitățile acestora? Poate pentru că mulți dintre noi se confruntă cu neplăceri cauzate de acestea și pentru că dorim să evităm conflictele care pot apărea, să știm cum să abordăm o personalitate dificilă. De multe ori, aceste personalități se află în familia noastră, la locul de muncă, printre prietenii noștri și atunci suntem direct interesați de felul în care ar trebui să relaționăm cu acestea. O persoană nu este vinovată de personalitatea sa, nu avem posibilitatea să ne alegem o personalitate. Fiind influențată atât de ereditate, cât și de mediu și educație, cauzele unei personalități dificile pot fi atribuite acestor factori.
Am ales să caracterizez, foarte pe scurt, tipurile de personalități dificile propuse de François Lelord și Christophe André (2011) în cartea ”Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”: personalitățile anxioase, paranoice, histrionice, obsesionale, narcisice, schizoide, depresive, dependente, pasiv-agresive și evitante, pentru a vă putea face o idee asupra trăsăturilor acestora și a recomandărilor propuse. În acest articol am să abordez personalitățile anxioase, paranoice și histrionice, urmând ca în următoarele articole să continui prin a vi le expune și pe celelalte.
Personalitățile anxioase manifestă în permanență griji foarte intense raportate la riscurile vieții cotidiene și prezintă o tensiune fizică adesea excesivă. O personalitate anxioasă poate avea avantaje, dar mai ales dezavantaje: pe de-o parte există prudență și tendința de a ține sub control situațiile, dar pe de altă parte, putem vorbi despre o tensiune exagerată și suferință.
Cum să ne purtăm cu personalitățile anxioase? Psihologii și psihiatrii ne recomandă să le facem să creadă că pot avea încredere în noi și să le inspirăm asta, să le ajutăm să relativizeze situațiile: noi nu putem controla totul singuri. De asemenea, este important să-i scoatem din ”lumea” în care se află și în care le este teamă la tot pasul, practicând un umor binevoitor. În cazul în care comportamentul duce la maladie, este recomandat tratamentul condus de către psihiatru.
Ar fi util dacă nu ne-am implica și nu ne-am lăsa prinși în ceea ce înseamnă ”lumea” lor. Este recomandat să nu-i luăm prin surprindere, să nu le povestim despre propriile noastre neliniști sau să nu abordăm subiecte de conversație penibile, deoarece personalitățile anxioase sunt foarte vulnerabile. Unii psihiatri recomandă personalităților anxioase să nu urmărească știrile televizate.
Personalitățile paranoice sunt caracterizate de două mari atribute: suspiciune și rigiditate. Aceste personalități sunt mereu suspicioase în privința celorlalți considerând că aceștia sunt rău intenționați în ceea ce le privește. Tocmai din această cauză ele se protejează în permanență, fiind foarte atente la ce se întâmplă în jurul lor și neavând încredere în ceilalți. Atunci când bănuiește că un individ dorește să-i facă rău, persoana cu o personalitate paranoică face tot posibilul pentru a căuta dovezi care să îi confirme suspiciunile. Este mereu preocupată de propriile drepturi și se simte ușor ofensată. Totodată, această persoană pare a fi rațională și logică, fiindu-i greu să manifeste tendințe sau emoții pozitive și neavând simțul umorului.
Cum să ne purtăm cu personalitățile paranoice? Recomandabil este să ne exprimăm foarte clar motivele și intențiile și să respectăm regulile și conveniențele la care am căzut de comun acord. Este important să menținem contactul cu aceste persoane, să nu le dăm impresia că nu au niciodată dreptate, dar nici că au întotdeauna, trebuie să le lăsăm mici victorii.
Știm că personalitățile paranoice nu se lasă până nu găsesc dovezile care să ateste că au dreptate. Este recomandat să nu renunțăm la a lămuri neînțelegerile sau să nu atacăm persoana, nici atunci când acestea insistă în a susține ceva. Încercați să nu comiteți greșeli și să nu abordați subiecte cu teme precum cele politice.
Personalitățile histrionice sunt cele care caută mereu să atragă atenția și afecțiunea celorlalți, dramatizând exprimarea propriilor emoții, care pot varia și denotă instabilitate emoțională. Are tendința de a idealiza sau de a deprecia excesiv persoanele din jurul său.
La început, aceste persoane par a fi încântătoare, însă manifestările lor exagerate, instabilitatea emoțională și dorința de a fi mereu în centrul atenției îi plictisesc pe cei aflați în anturajul acestora, care renunță la compania acestui tip de personalitate.
Cum să ne purtăm cu personalitățile histrionice? În primul rând, trebuie să ne așteptăm la dramatizări și exagerări din partea acestor persoane și să o lăsăm să se manifeste din când în când, însă să nu ne lăsăm păcăliți și seduși de acestea. Este important să apreciem și să manifestăm interes atunci când adoptă un comportament agreabil, să-l încurajăm și să nu ne amuzăm pe seama ei.
Profesor Psiholog Mirela Aldea
Bibliografie:
Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.
Lilley, R. (2007). Cum să ne purtăm cu oamenii dificili. București. Editura Meteor Press.
Vara-și cheamă pruncii abătuți
inimile lor stau pe vârfuri să ajungă aerul cald
ăia mici plâng de foame
vinovații mușcă din trup cu nesaț
iar noi ne-nghesuim degetele în buzunar
și ne jucăm cu minți închise
nu ne-angrenăm decât în jocuri murdare
și tragem de noi ca de cârpe în zori
ne zbatem în zori
cu venele goale și gâtu-i uscat de multe cuvinte
prea multe cuvinte fără astâmpăr
prea mulți trecători căzuți în derivă
cu suflet uscat
și-i vezi cum se-adună la colțuri de stradă
cu mințile strânse de frică
te-ar prinde de gânduri și-ar scoate din tine
tot jarul și mila
fiori te cuprind când vezi decăderea
din nudul gărilor mute
ți-e teamă să treci, să te-mpiedici de tine
în vis
ne ținem de mână cu vântul de toamnă
nu suntem mai buni nici într-o mie de ani
tu sari în neant să mă prinzi brusc în brațe
eu stau și aștept ziua de ieri.
(în relațiile interumane)
Ne place să fim diferiți, însă căutăm oameni care să ne semene. Conștient căutăm oameni ca noi, inconştient căutăm bucățile ce ne întregesc; căutăm ceea ce ne lipsește. Lumea e precum un puzzle: fiecare își are rostul lui și fiecare e important acolo unde e. Fără una din piese, puzzle-ul nu mai este întreg. De aceea, suntem nevoiți să fim diferiți. Este mai mult o nevoie, o trebuință inconștientă, care devine dorință.
Suntem conștienți de faptul că vrem să fim altfel decât ceilalți însă nu cunoaștem substratul acestei dorințe. Nu mulți dintre noi știu că avem nevoie de echilibru. Acest echilibru este interiorizat și respectat la nivel inconștient. Ne completează, ne echilibrează ceva diferit nouă, cineva complementar. Astfel, echilibrul este susținut de două piese diferite; iar acest lucru nu se întâmplă doar în relațiile de cuplu.
Psihoterapeutul german Bert Hellinger (2010) afirmă într-una din cărțile sale faptul că fără diferență, unitatea nu este posibilă și că tocmai unitatea este cea care aduce lucrurile, trăsăturile diferite împreună și le unește. Tot el consideră cea mai frumoasă imagine a unificării fiind cuplul, el fiind imaginea întregului în natură. Conștientizarea diferențelelor crează o unitate profundă. Mai mult decât atât, Hellinger se leagă și de ereditate, afirmând că ”părinții sunt o mare parte din destinul nostru”. Ceea ce primim de la ei ne face să fim ceea ce suntem. De asemenea, determină și ceea ce ne lipsește.
Trecând spre latura psihologiei sociale și, mai mult, spre cea a sociologiei, trebuie să știm că în 1958, sociologul american Robert Winch (apud Boncu, 2005), a formulat teoria nevoii de complementaritate în relațiile interpersonale, aceasta venind în opoziție cu teoria similarității. Teoria susține că indivizii sunt atrași de cei care îi completează și le pot satisface nevoile. Fiecare caută la celălalt ceea ce nu găsește în el. De exemplu o persoană dominantă va căuta întotdeauna un partener submisiv. Totuși este important de reținut că această complementaritate nu apare în măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate, precum inteligența şi onestitatea; ci adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relație.
Există însă cercetări care nu confirmă această teorie a complementarității. Psihologul Ștefan Boncu afirmă faptul că interrelaționarea și nivelul de cunoaștere al persoanelor de lângă noi duce la apariția anumitor factori, printre care similaritatea, care sunt hotărâtori pentru transformarea relației în prietenie, funcţionând pe principiul ”cine se aseamănă se adună”; persoanele având: atitudini, credințe și valori comune. Studiile au arătat că în cazul cuplurilor, similaritatea dintre cei doi parteneri fiind mai mare, ei se declară mai fericiți. Printre psihologii care susțin teoria similarității este Donn Byane (1971), Griffitt și Veitch (1974), cercetările lor ducând la rezultate foarte clare: oamenii simpatizează semnificativ mai mult pe cei similari lor, decât pe cei disimilări.
Mai târziu, Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (1998) vorbesc despre satisfacerea reciprocă a nevoilor complementare, considerând că filtrul atracției personale nu poate fi explicat în mod obiectiv. Diferențele funcționale între cuplurile bazate pe similaritate și cele bazate pe complementaritate se rezumă la raporturile diferite dintre ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște. Astfel, în cazul partenerilor care fac parte din cupluri similare, procesul de identificare favorizează anticiparea reacțiilor și comportamentelor, consumarea relației ducând până la dispariție. În ceea ce privește partenerii unor relații complementare, este păstrat un oarecare mister; care duce la longevitatea relației.
Și totuși, după ce ne ghidăm atunci când alegem persoanele lângă care și alături de care dorim să ne petrecem timpul, persoanele alături de care dorim să lucrăm și partenerii din viața de cuplu? Fiecare dintre noi are un filtru propriu de selecție și, poate, chiar reselecție. Ceea ce este cu adevărat important este să ne autoevaluăm, să știm cine suntem noi și de ce avem nevoie. Ar fi util să ne ”trezim” la timp și să aflăm dacă avem compania favorabilă, dacă suntem acolo unde ne dorim și cu persoana dorită.
Profesor Psiholog Mirela Aldea
Bibliografie:
1. Boncu, Ș. (2005). Procese interpersonale. Iași. Editura Institutului European.
2. Byane, D. (1971). The attraction paradigm. New York, Academic Press.
3. Griffitt, W., Veitch, R. (1974). Preacquaintance, Attitude Similarity and Attraction Revisited: Ten Days în a Fall-Out Shelter. Sociometry 37 (2): 163-173.
4. Hellinger, B. (2010). Un val, un ocean. București. Editura Cartea Daath.
5. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei. București, Ed. Edit Press Mihaela SRL.
Îngălbenesc castanii, aeru-i greu de fum
cerul a obosit
iar norii poartă doliu
pe la patru gara era plină
oamenii ce mă cunosc își pun gândurile deoparte
și par că mi le spun doar mie atunci când ne-ntâlnim
dacă-i privesc în ochi
parc-aș trage cu privirea un fir de ață
și și-ar lăsa mintea să se verse
nu mă plâng că mă-ngrămădesc cu prea multe cuvinte
dar sunt momente când prefer să fiu cu mine
să despic fiecare imagine și să fiu părtaș fiecărui atom
sunt zile când aș lua orice tren în sensul opus
și m-aș rupe de tot ce mă ține
aș urca pe cel mai înalt munte doar să strig că mi-e bine
și te-ajung
sunt zile când mor câte puțin în mine
și nu-s decât om.
Procrastinarea este o problemă tot mai des întâlnită în zilele noastre, atât în rândul copiilor, adolescenților și chiar a adulților. Prezentă, mai ales, în rândul elevilor și studenților, comportamentul procrastinator îi face pe aceștia să-și amâne responsabilitățile academice de-a lungul întregului an școlar/universitar. Rezultatele studiilor au demonstrat că elevii și studenții sunt ținta procrastinării, iar cei mai mulți dintre ei recunosc faptul că se confruntă cu această problemă.
Etimologic, termenul de ”procrastinare” provine din limba latină (procrastinatum), unde ”pro-” semnifică „pentru”, iar ”crastinus” – „ce ţine de ziua de mâine”. Psihologic, definită de către Lay, (apud Flett et al, 1992), profesor psiholog la York University, procrastinarea este o tendinţă iraţională de a amâna o sarcină care trebuie îndeplinită.
Stanley Milgram (apud Ferrari et al, 1995), psiholog social american, consideră comportamentul procrastinator ca fiind o boală modernă, „manifestată”, mai ales, în ţările în care tehnologia se află la un nivel avansat. Tot el consideră că procrastinarea nu este doar un simplu act de evitare a sarcinilor și că individul care procrastinează nu intenţionează să ignore sau să evite sarcinile prin care întârzie. Acesta lasă, pur şi simplu, aceste activităţi căutând momentul optim pentru a le relua.
De obicei, ni se întâmplă să procrastinăm într-o anumită arie; iar printre cele mai frecvente arii se regăsesc cea personală, academică, profesională, casnică și relațiile interpersonale. Trăsăturile unei persoane care procrastinează sunt adesea conturate în evitarea dezvăluirii de informații cu privire la abilități, preferința sarcinilor de execuție, neputința estimării corecte a timpului, tendința focalizării pe trecut și neîndeplinirea intențiilor, obiectivelor setate.
Există procrastinare comportamentală și decizională, cea comportamentală fiind definită prin autohandicapare. Amânăm o activitate sau nu ne implicăm, fie considerând că nu suntem destul de buni pentru a finaliza; fie pentru că este dificil să luăm o decizie și așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine. Există, de asemenea, procrastinare activă și pasivă. Procrastinatorii activi amână, însă reușesc să ducă la bun sfârșit sarcina, iar procrastinatorii pasivi amână, dar nu reușesc să definitiveze sarcina (Chu, Choi, 2005).
Ne întrebăm poate, care sunt cauzele acestui comportament de amânare. Unele teorii susțin că procrastinarea pleacă de la autoritatea parentală, că părinții care nu lasă copiii să-și dezvolte libera inițiativă, încurajează activarea acestui comportament. Lay (apud Flett et al, 1992) susține faptul că gândirea și acțiunile noastre sunt formate în termeni de ”dorințe și vise” și că tocmai acest lucru duce la manifestarea comportamentului de amânare. Alte teorii susțin incapacitatea de planificare. De asemenea, printre cele mai frecvente cauze se regăsesc rebeliunea, teama de eșec sau succes (pentru că succesul implică responsabilitate), lipsa de plăcere sau de motivație.
De-a lungul timpului s-a presupus şi cercetat că procrastinarea este influenţată de diverşi factori precum:
- cerinţele externe impuse care sunt prea mari,
- managementul sărac al timpului,
- motivaţia,
-perfecţionismul sau chiar de către
- factori de personalitate: nevrotism, extraversie, agreabilitate, deschidere şi conştiinciozitate.
Multe studii, precum cele ale lui Flett et al (1992), Özer et al (2009), Sheila Brownlow (2000) și Çapan (2010), au subliniat influenţa perfecţionismului asupra procrastinării. Perfecţioniştii se îndoiesc de propria persoană, se tem de eşec şi de posibilitatea de a fi respinşi; considerând faptul că sunt determinaţi să fie perfecţi îi conduce spre excelenţă, însă, de fapt, această tendinţă duce spre frânarea oricărei realizări. Perfecţioniştii au o atitudine nerealistă în stabilirea expectanţelor şi standardelor, care de multe ori sunt prea înalte.
Un alt factor important care influenţează apariţia comportamentului procrastinator este motivaţia. Aceasta are un rol important în învăţare. Mulți cercetători asociază procrastinarea cu lipsa motivaţiei intrinseci.
Deși procrastinarea a fost adesea considerată a fi în relaţie cu o varietate de sindroame psihiatrice, nu s-a acordat foarte multă atenţie acestui comportament. Un motiv pentru care aceste studii nu au avut loc este faptul că procrastinarea nu este luată prea mult în serios. Comportamentul este întâlnit foarte des, motiv pentru care nu este considerat un comportament problematic.
Fiecare persoană se confruntă, măcar o dată în viață, cu această tendinţă atunci când trebuie să ducă la bun sfârşit un lucru pentru care şi-a asumat o responsabilitate; iar mai apoi toate acestea duc la stres, regret, panică şi chiar nesatisfacţie. Procrastinarea corespunde acţiunii de a amâna lucrurile până în ultimul minut, iar aceasta afectează într-un mod negativ multe aspecte ale vieţii noastre.
Și, totuși, există modalități de prevenire sau stopare a acestui comportament. Unul dintre importantele măsuri de prevenire este înlocuirea lui ”trebuie” cu ”vreau”, ”mi-e teamă că” utilizând ”am nevoie să”. Întreabă-te de ce vrei să faci un anumit lucru. De ce te ajută implicarea într-un anumit proiect sau realizarea unei sarcini. Altă măsură este formarea unei mentalități de pași mărunți. Nu te grăbi să apreciezi că sarcina e foarte dificilă sau că ai foarte mult de lucru. Începe prin a rezolva ceea ce ai de făcut cu o primă etapă, apoi continui. Importantă este și formarea unui sistem de recompense și pedepse. Am dus la bun sfârșit o sarcină, pot să-mi cumpăr cartea dorită. În ceea ce privește procrastinarea academică, două modalități de prevenire sunt și studiul într-un loc rezervat doar studiului și formarea unui grup de învățare.
Soluţii:
Este util să ne planificăm timpul și activitățile în funcție de importanța și urgența de rezolvare.
- Dacă este foarte important și urgent, atunci nu mai sta pe gânduri și acționează;
- Dacă este important, însă nu foarte urgent, planifică.
- Dacă este foarte urgent, însă nu foarte important, atunci deleagă sarcina respectivă; iar
- Dacă nu este nici important, nici urgent, las-o deoparte.
Profesor Psiholog Mirela Aldea
Referințe:
1. Brownlow, S., Reasinger, R. D. (2000). Putting off Until Tomorrow What is Better Done Today: Academic Procrastination as a Function of Motivation Toward College Work. Select Press, Corte Madera, CA, 415/209-9383.
2. Chu, H.C., Choi, J.N. (2005). Rethinking Procrastination: Positive Effects of “Active” Procrastination Behavior on Attitudes and Performance. The Journal of Social Psychology, New York, 145(3), 245–264.
3. Çapan, B. E. (2010). Relationship among perfectionism, academic procrastination and life satisfaction of university students. Procedia Social and Behavioral Sciences 5, 1665 – 1671.
4. Ferrari, J. R., Johnson, J. L., McCown, W. G. (1995). Procrastination and task avoidance – Theory, Research, and Treatment. New York: Plenum.
5. Flett, G.L., Blankstein, K. R., Hewitt, P. L., Koledin, S. (1992). Components of perfectionism and procrastination in college students. Social behavior and personality, 20(2), 85-94.
6. Özer, B. U., Demir, A. D., Ferrari, J. R. (2009). Exploring Academic Procrastination Among Turkish Students: Possible Gender Differences in Prevalence and Reasons. The Journal of Social Psychology. 149(2), 241-257.
Am ieșit să mă plimb
nu mai văzusem de mult colțurile tăcute ale orașului
mi-era dor să mă desprind de camera
ce mă ținea închisă de câteva zile
pe deal liniștea e mult mai adâncă
se văd crucile și casele nou zugrăvite
cerul se surpă, iar păsările caută o altfel de căldură
aici sus pomii se înalță în mine
puterea parcă te strânge în brațe
și ți-ai striga numele să asculți dacă te auzi
să vezi dacă te aude cineva
dar nu ai timp, asta îți trece prin minte
când sunt singură în capul meu e un trafic continuu
lumea se adună și țin conferințe interminabile
fiecare în legea lui
deasupra orașului sunt mai mare
ceva din mine se înalță deasupra mea
și cu ghearele scoase vrea să cuprindă pământul
dacă m-aș vedea, aș plânge de multe ori
nu știu cine lasă demonii să intre în mine
se ascund în inconștient
stau la pândă și ies când e liniște
uneori mi-e teamă să stau singură
mă tem că ar ieși din mine și n-aș putea răspunde
și vreau să-i alung, chiar vreau
e ca și când aș pune instinctele în cămăși de forță
și le-aș lega să nu mai scape
uneori reușesc
alteori descarc tot ce se află în sine, apoi tac
abia atunci liniștea coboară și-n mine
și mă simt om.
