Drumuri de sticlă

Mi-e teamă să păşesc pe drumurile
Ce mi se deschid în viaţă,
De parc-ar fi de sticlă
Şi nu vreau să le sparg.

Nici nu mai cred
Că-mi pot alege o cale
Căci toate sunt fragile
Şi nu-mi doresc să cad.
Sunt multe drumuri
Fără siguranţă,
Atât de instabile, abrupte
Şi pline de-ncercări,
Un labirint al vieţii
În care-mi caut ieşirea,
Triumful regăsirii,
Al propriei mele vieţi.

Norii

Privesc cum norii fug
De parcă vor să se-ncălzească
Sau poate vor să m-ameţească,
Să nu-mi mai lase niciun pic de soare,
Să stau fără căldură
În cămăruţa obscură de cămin.
Atât de cenuşii sunt ei
Şi fără transparenţă
Şi-au peticit tot cerul
Sorbindu-l de lumini.
Atât de grei sunt ei
De visurile mele, de gândurile
De copilă ce se năşteau demult...

Trecutul

Trecutul e secunda ce s-a scurs
Şi firul de nisip ce-alunecă-n clepsidră,
Un ochi de timp în lada prăfuită
În care las frânturi de viaţă, amintiri.
Trecutul a-nceput de-acum
Şi se continuă în urmă...
E rece ca un fulg şi se topeşte-n gândul
Cel dintâi al dimineţii de noiembrie.
Trecutul este-n noi ca o lumină pală,
O lumânare-n suflet ce arde tot mai rar.

E liniște și pace...

Bucăți de ziuă s-au desprins din mine
Și globuri de-ntuneric m-au transformat în humă,
În universul sumbru lăsat la colț de stradă,
Răpusă de dorință pășind spre lumea ta.
Ascult tăcerea ce se lasă-n mine
Și-o inimă ce bate, un clopot ruginit
De-atâtea sentimente ce-au invadat nebune.
E liniște și pace...
Mai suflă câteodată un vânt și-un dor
Și totuși e tăcere în inima ce bate,
În gândurile mele, pe drumul înghețat...

Foc

Aud cum focul se răsfrânge-n vatră,
Cum lemnele trosnesc de-atâta supărare
Și-mi pare...
Că mici steluțe se desprind din el
Și-apoi se sting topindu-se în aer.
Privesc atentă fiece mișcare
Și simt cum ochii mi se-ncarcă de culori,
De foc și-s uzi...
De liniștea în care m-am îmbăiat de multe ori
Și m-am găsit în lumi străine.
Același foc mi s-a ascuns în mine,
Bucăți de soare, de căldură,
Un dor nebun...
În vultur de lumină te-ai transformat
Și-n suflet mi-ai pătruns.

Noi

Suntem doar două urme pe-obrazul ud
Al timpului ce-n grabă trece
De-atâția ani de când noi ne-am născut...
Suntem un lacăt ce unește vise,
Un orizont ce leagă cerul de pământ;
Aceeași noi de-o viață-ntreagă
Încătușați în sfera eroticelor clipe,
Suntem iluzii în ochi de regăsire,
Un bulgăre de foc spre ceruri aruncat.

Umbre

Un soare stins a poposit în mine
Bătătorind cenușa ce-mi șade sub picioare...
Croiala vieții noastre s-a destrămat în umbre,
În două gânduri clare ce-odată ne uneau
Prin simpla lor tăcere.
Acum sunt două umbre, doar una-mi aparține,
O pată fumurie, un suflet întregit
De iminența morții...

Reverie

De m-aș ascunde în căderi de timp
Aș vrea să sorb mănunchi de rouă
În loc să mai vânez speranțe
Din negura pădurilor ce-mi populează somnul.
Doar frunzele mai cad pe-alei
Și-n toate regăsesc adesea
Un vis frumos tivit cu umbră
Și multe alte gânduri ce flutură-n mister.
S-au ars atâtea fire de tăcere
Și mulți copaci de visuri
Ce-mi curg acum prin vene,
S-a destrămat realul și s-a-nălțat o punte,
Un gol de reverie crescut în lumea mea.

Ultimul ceas

Mă strigă vocile şi nu-mi dau pace,
Apoi mă înconjoară, de mine-ncep să râdă,
Văd sângele cum curge pe iarba de sub mine
Şi spiritele toate în jurul meu se strâng.
Pe drum doar lumânări aprinse
Şi oameni morţi pe margini aruncaţi,
Din loc în loc sicrie lăcuite
Urmând a fi cărate la locul lor de veci.
Departe văd un înger care plânge,
Stă într-un colţ, spre mine-ngenunchiat.
Mă vede, se ridică şi vrea să se apropie,
Dar cade fulgerat de-un nor întunecat.
Vântul se-aude cum bate cu putere,
Parcă turbat, izbind un geam de zid,
Porţile scârţâie din ce în ce mai tare
Şi se trântesc de tocuri bubuind.
În depărtare văd o umbră lungă
Cărând lumini spre cimitir,
Iar alta sapă o groapă adâncă
Şi-aruncă îngerul ucis.
Norii se strâng pe cerul negru
Şi ploaia cade tropăind
Scăldând cadavrele întinse
Şi ochii mei ce nu se mai deschid.

Nu ştii...

Tu nu ştii ce se-ascunde
În sufletul ce plânge,
Nu ştii ce zace-n el
Şi nimeni n-o să ştie
Câte războaie s-au purtat,
Câţi nori se-adună
Şi ce furtună vine...
N-au mai rămas decât ruine
Din sanctuarul de odată,
Un suflet zdrenţuit şi rece,
O călimară spartă în mâna
Vântului ce-n urmă şterge
Şi ultima scamă de praf.
Nu ştii că e târziu, e noapte
Şi-n mine nu mai e căldură,
Iar golul umple tot mai tare
Aceeaşi cămăruţă obscură...
Nu ştii nimic,
Căci zâmbetul mi-ascunde
Şi cea mai mică aşchie
Ce-n suflet a pătruns.

Sunt doar o umbră...

Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată,
Legată de piciorul unui biet copil,
O conturare obscură, imprecisă
Ce urmăreşte-un trup nepotrivit.
Eu nu am suflet, nici gândire,
Nu am nevoi, nici supărări,
Sunt doar o umbră fără zâmbet,
Un om de fum fără culori.
Şi-am să rămân un spectru, o fantasmă,
Un duh topit în întuneric;
Mereu o umbră ştearsă, neatinsă,
Întruchipată-n trupul aceluiaşi copil.

E toamnă iar...

E toamnă iar şi-i frig, un ciob de brumă s-a topit în mine,
Sunt lângă tine, dar e trist, mult gol în noi rămâne...
Ultimul stol de păsări călătoare spre alt tărâm s-a dus,
Lăsând o urmă de tristeţe în fiecare-apus.

Vântul se-agită fără tihnă şi şuieră ca un nebun,
Deschide-o carte învechită, uitată sub un prun...
Vopsite, frunzele încep să cadă şi se aştern cuminţi
Pe solul rece din grădină, armonios foşnind.

Suntem doar noi, pe banca ruginită, îmbrăţişaţi de dor,
Privind la fumul ce se duce spre lumea norilor.
Ploaia ne udă fără milă, parcă jelind pe cineva,
Pe-un om ce a plecat din lume şi-a renăscut pe-o stea.

Un colţ de rază înfloreşte şi se coboară dintr-un nor
Înseninând cerul ce-mbracă veşmântul nopţilor.
Se-aude un clopot în surdină ce bate cu mâhnire...
E toamnă iar şi-i frig pe străzile ce duc la tine.

Nostalgie...

Trec clipele ţinându-se de mână
Şi nu revin decât ca amintiri
Ce-mi gâdilă retina conştiinţei…
Imagini vii, depuse-n portofoliul vieţii,
În care te ascunzi şi zburzi ca un copil,
S-au dizolvat în suflet brodându-i haina lungă.
Mi-aduc aminte gara în care ne-am văzut întâia oară,
Primul sărut, cu-aroma iernii ce uita să plece,
Atât de firav şi suav, topit pe buzele fierbinţi
Ce-ardeau de nerăbdare să-ţi simtă mângâierea.
Primul fior şi prima strângere de mână
Vibrează şi acum în mine, de parcă a fost ieri.
Parcul e gol şi banca noastră tot mai tristă;
S-au urâţit şi plâng de când n-ai mai trecut pe-acolo.
Nici eu nu am rămas aceeaşi, nimic nu e la fel…
N-am mai păstrat decât un mugur de credinţă
Şi-un zâmbet eclipsat de nostalgie…

Atunci când plâng

Atunci când plâng, mă scutur de tristeţe,
De dor, de neputinţă sau durere...
Atunci nu am nimic şi simt că sunt pierdută,
Că nu contez deloc, iar timpul nu are răbdare
S-aştepte după mine să-mi revin.
Când plâng tot cerul se desface
În mici bucăţi şi cade peste mine,
Pământul stă în loc, nu am nici aer,
Mă sufoc şi mă ascund în perna de sub cap
Să nu mai văd nimic, să nu mă vadă nimeni.
Sunt doar eu, goală de iubire, pe-altar înlăcrimată
Ca mielul ce se zbate, adus spre-a fi jertfit.
Apoi mă fură somnul, iar pleoapele se lasă,
Mi-astupă ochii umezi în care des te scalzi...

Se-alege praful

Gânduri spânzurate de speranţe
Mi-au mai rămas
Din visurile-nmugurite,
Vlăstare fără frunze,
Pe margini de şosele
Ce duc spre împlinire.
Idei ce încă îmi foşnesc în minte
S-au ruginit demult
Şi-acum se-aşterne praful
Peste vitrina minţii
Umplută cu cristaluri.
Şi va rămâne praful
Când ce mai e apune
Ca un fecior de soare
Răpus în pragul serii
Împrăştiind făclii.

Amintiri

Amintiri
Îmi bat la porţile prezentului şi vor să intre...
Picturi zglobii, umbre-n culori,
Vise naive, ce tremură înlăcrimate,
Se văd şi-acum şi încă scânteiază,
Sub praful gri depus, în cufărul de sticlă
Al minţii mele...
Se-avântă, fără asigurare,
În traficul de gânduri ce traversează zona...
Tablouri valoroase sunt, mişcate de culoare,
Frumoase candelabre, ce-nsufleţesc trecutul,
Filtrând stropi de speranţă şi urme de-ntuneric.
Benzi desenate mii, pline de viaţă, mute,
Închid în ele ceruri şi valuri de lumini.

Eliberare

Miros letal
De visuri ofilite
Parcă mai simt şi-acum
Pe perna înnegrită...
Mai simt în vene
Venin şi decădere,
Mai simt noroi
Pe degetele fine...
Mai dă-mi un strop,
Un gram,
Din răul ce mă stinge!
Măcar să ştiu că scap,
Că nu mai ştiu de mine...
Mai dă-mi...
Un pic;
Atâta îmi ajunge,
Să mă retrag în zori,
Să zburd spre nemurire...

Zgomot şi umbră

Cad frunze de castani
Pe-aleea bătucită,
Pe banca ruginită,
Învelită-n brumă...
M-aplec uşor,
Ridic o frunză,
Privesc în jur,
Zgomot şi umbră...
Dansează copacii,
Vântul le cântă,
Fumuri alungă,
E zgomot şi umbră...

Sfârşit

Hoinăresc printre cadavrele dorinţelor aprinse
Lăsate-n calea unui vag trecut.
Mă uit atentă şi citesc în ele
Tot ce visam, ce-a ars, ce-a dispărut.
M-a părăsit trecutul şi sufletul
Şi orice simţ şi orice lacrimă,
Dar gândul, c-a fost cândva ceva m-a stins
Şi am căzut, şi m-am smintit de viaţă...

Tăcere

Lunatice fantasme
Se scurg halucinante
Şi plugărindu-mi mintea
Mă lasă fără grai.

Adoarme orice strigăt,
Cuvintele se sfarmă
Şi orice glas lăuntric
E mistuit, e stins.

Nici sufletul nu plânge,
Nici inima nu bate,
Timpul e surd şi tace,
S-a liniştit, e mort!

Rătăcire

Rătăcită...
Într-un scenariu
De poveste nesărată,
Încerc să aflu,
Să descopăr rostul meu.
Sunt doar o simplă actriţă
În faţa sălii pline
Ce-şi joacă rolul jalnic,
Absurd şi plicticos...
Păşesc pe scena vieţii ameţită,
Nu ştiu de pot sau nu
Să-nfrunt liniştea grea,
Nu am nici indici,
Nici lumină,
M-am rătăcit stupid
În lumea mea.
Nu văd ieşiri
Şi pare că-s închisă
În începutul plin
De gol etern,
În care m-am pierdut nedumerită
Pe punţi străine
Spre infern...

Încetini-va timpul

Încetini-va timpul
Când zorii se revarsă
Şi neînvinsul soare
Pe boltă sângerează.

Şi clipa-ncărunţeşte
Când sufletul se zbate
Din trupul meu să iasă
Scârbit de-atâta umbră.

Mi se dezbracă mintea
De gânduri şi de vise
Şi se-nveleşte-n neguri,
În depărtări deschise.

Încetini-va timpul
Când simţul îmi adoarme
Şi lucitor pe-o rază
Spre alte lumi pluteşte...

Vântul

Alerg pe străzi pustii
Căutându-mi alinarea
Dar nu găsesc nimic;
Se lasă ceaţa…
Deloc nu văd
Şi-mi pare că aievea
Aud un şuierat de vânt
Ce-mi gâdilă timpanul…
Şi-l simt…
Cum îmi atinge trupul
Şi mă cuprinde-n braţe.
Apoi mi-aşază părul,
Pe frunte mă sărută
Şi luându-mă de mână
Mă-ndeamnă să-l urmez.

Păşesc pe-a lui mantelă
Fără suflare, absentă
Şi-ntind o mână-n aer
Crezând că-l pot atinge…
Dar deodată tace
Şi în văzduh dispare,
De mine se ascunde
Şi nu mai simt nimic.
Îl caut înnebunită
Şi-alerg prin frigul serii,
Nu dau de el niciunde
Şi n-aud niciun glas,
Nici vântul ce m-alintă,
Doar gândul ce se zbate
În lunga lui tăcere…

Recădere

Din nou m-aleargă timpul pe căi nebănuite,
Spre vremuri încuiate şi gânduri bântuite
De palide himere ce vor să mă atragă
În dansul lor sălbatic şi-mi pare c-ameţesc...
Că totul se învârte şi vocile mă strigă,
Mă cheamă mai aproape, c-apoi să mă împingă
Spre orizontul magic al falnicelor clipe
De recădere-n focuri ce-mi mistuie fiinţa.
Se zbat ca nişte fiare ce simt miros de frică,
Mă sfâşie, nebune, tot trupul mi-l despică,
Mă lasă fără umblet, fără căldură, goală
Tot sângele l-adună şi-mi pun în loc otravă.

Lacrimi

Limpezi şiroaie de lacrimi transparente
Coboară iar pe calzii mei obraji,
Apoi se-adună sub frageda bărbie
Ca un mănunchi cules de multe griji.

Multe petale dorul desprinde-adesea
Din floarea ochiului stors de culori,
Multe sclipiri devin opace în noapte,
Se-ascund sub pleoapa rece dând fiori.

Lacrimi brodate căzute în tăcere
Se uscă-ncet pe chipul rătăcit,
Urme de vise rămân pe mâna caldă
Ce şterge azi obrazul amorţit.

Marea

Se agită marea când noaptea încet se lasă
Şi valuri spumegânde se sparg de stânca rece;
În apă se-oglindeşte un dans de lună plină
Ce pare că împrăştie spre mal albe sclipiri.

Se-aude melodia de valuri fredonată,
O simfonie a mării, un glas de vânt plângând,
În scoicile uitate pe plaja părăsită
Unde prezentul tace şi împleteşte un gând.

În şerpuiri de valuri se-ascund stropii de ploaie
Şi-n infinitu' albastru se contopesc şi ei;
În vraja nopţii calde, o barcă-n larg dispare
Şi lasă in urmă trena crăiesei fremătând.

Negru

Negru e aerul ce-agaţă
Minutele de neatins, fierbinţi,
Ce ne îmbată gândul.
Negrii sunt ochii tăi
În care-mi scald privirea,
În care mă cufund
Ca intr-un dulce vis,
În noaptea ce ne leagă
În negrul întuneric,
În setea de iubire
Şi focul absolut,
Când valuri de pasiune
Ne mângâie fiinţa,
Când ceasul se opreşte
Şi devenim eterni.

Încă...

S-au stins luminile pe străzi
Şi încă lunecă aievea
Un glas de ploaie în surdină,
Un strop de apă-n balta rece.
Încă se-aude simfonia
Ce rupe pânza de tăcere
Şi mişcă oglinzile murdare;
Încă-i târziu, dar pare că-i devreme,
Încă aştept, dar timpul nu mai vrea.

Visuri mari

Plâng spiritele visurilor mele,
S-au preschimbat în stane
În vagul meu trecut,


În sloiuri îngheţate
De neputinţă surdă.
Se zbat fără să mişte
În amorţire crudă,
Şi-apoi se sparg în cioburi;

Se-mprăştie supuse
Spre neguri neştiute,
Spre minţi necunoscute,
Unde se nasc iar visuri
Şi vor să fie mari.

Fire de timp

Sădeşte secunde în viaţa mea, iubite
Ca să-nflorească minute mii şi mii,
Să crească orele pe lacuri străvezii,
Să se ridice zilele spre cer ca brazii
Şi săptămâni de dor să zburde pe câmpii.
Azi, lunile să zboare spre lumi necunoscute,
Iar anii să le prindă cu ramurile lor
Şi-apoi să se înalţe deceniile în viaţă
Şi secole de gânduri să urce-n infinit.
Tot astăzi timpul se despică-n fire,
Multe secunde se scurg înspre abis,
La miez de noapte clepsidra se întoarce
Şi ştiu că-ncepe iar o nouă zi.
Şi ceasul ticăie nebun în mine,
Iar clopotele nu se mai opresc...
Ştiu că sfârşitul mi-e aproape
Şi-ncerc să-l mint, să-i spun că n-o să plec.
Dar timpul nu m-ascultă şi s-opreşte,
Parc-obosit de-atâtea clipe şi trăiri,
Vrea să mă lase la poarta nemuririi
Unde nu-i ceas, nici capăt de trăit.

Să mă anunţi

Să mă anunţi când clipele se sting
Şi torţa vieţii nu mai vrea să ardă,
Când stropii sparţi din suflet
Mi se preling pe-o rază.

Să mă anunţi când timpul se opreşte
Şi ochii nu-ţi mai văd privirea,
Să ştiu să-mi iau adio de la visuri
Şi să-mi înec în gol simţirea.

Spune-i iubirii

Spune-i iubirii să mă lase
Să-ncerc să aflu al ei mister;
Şi de-oi afla să-şi scoată masca,
Să văd ce-ascunde în privire.

Spune-i s-aprind-o lumânare
Pentru un suflet nins şi rece,
Să-ntindă coarda, să vibreze
Pe portativul vieţii mele.

Spune-i iubirii că mi-e sete
Şi vreau să gust din cupa ei;
Vreau s-o ating, să mă cuprindă,
Să o absorb, să o trăiesc.

Dorinţe

Dorinţe...
Fiare spumegânde
În căutare de hrană
Pe colinele abisului
În care mă cufund
Umbrită de păreri
Şi vise...

Multe dorinţe...
Adunate pe-o perdea
Fluturată sub soare
În adieri de vânt
Şi nesărate gânduri
Ce îmi inundă capul
Cu nimic...

Mai multe dorinţe...
Corăbii ancorate
În timpuri trecute
Şi nori de refuzuri;
Dorinţe bătrâne-
Crăiese nebune
Ce cos infinit.

Eroină

Escaladez triumful
Şi mă avânt în clipe
Tivite de-armonie
Cu adormit mister.

Înhum în mine frica
Şi fresca amintirii,
Sting orice glas al minţii
Şi-eliberez tăcerea.

Pătrund prin neguri triste
Şi-un clopot se aude,
E ceasul ce vesteşte
Căderea în neant.

Sfârşitul mă doboară,
Cu colţii mă înhaţă
Şi-n urma mea rămâne
Doar sângele-nchegat.

Şi trupul greu se lasă,
Fără simţire, rece,
Mă uit la el cu silă
Şi-n zare mă retrag.

Îmi curgi prin vene

Îmi curgi prin vene
Îmbujorându-mi spleenul
Şi-mi înverzeşti speranţa
Că încă mai trăiesc,
Pân' păpădia vieţii
Va fi suflată-n zare
Şi orice moleculă
Îşi va găsi sfârşitul...

Îmi curgi prin vene
Călăuzindu-mi paşii
Şi fiece mişcare
În lenta unduire
Pân' trupul meu adoarme
Şi sufletul se duce
Vândut, spre altă lume
De umbre necurate...

Îmi curgi prin vene
Legându-mă cu timpul,
Cu pânze de cristaluri
Şi-nmugurite veacuri.
Îmi curgi prin vene
Noaptea, apoi în zi mă mistui
Se-alege doar cenuşa
Şi-apoi renasc...

Măreţie

Am cules raze de soare
Şi-am făcut cununi de vis,
Am împletit cu ardoare
Roua de pe trandafiri.

Am legat speranţe, gânduri
De sclipiri şi amintiri,
Ţi-am făcut mănunchi din lacrimi
Şi-ntr-un dor ţi le-am trimis.

Am prins timpul de ureche,
L-am certat că-i prea grăbit.
Adieri de vânt şi clipe
Cu iubire le-am încins.

Am unit îngeri cu demoni,
Nori de ploaie am gonit,
Orice rămăşiţ-a pizmei
Sugrumată s-a topit.

Am înviorat natura,
I-am dat mireasmă de crin.
Susurul l-am pus în ramă
Şi-am surpat tot ce-i pustiu.

Nefiinţă

Îmbracă-mă în piatră,
Dă-mi suflet şi putere,
Dă-mi inimă opacă
Să nu ştiu de durere...

Şterge-mi sudoarea firii,
Adapă-mă cu viaţă,
Descătuşează-mi mintea
În gânduri ancorată.

Stinge tăcerea-n mine
Că zbiară ca o fiară.
Alungă orice spirit,
Înmormântat să piară...

Pecetluiţi mi-s ochii
De indolenţa fricii,
De neclintit mi-e corpul,
Nepăsător simţirii.

Gara

Vântul bate tot mai tare
Spulberând tăcerea gării,
Noaptea nu mai vrea să plece
Înnegrind cărarea zării.

Norii-şi scutură mantaua,
Stropii pică zgomotos,
Băncile par dezgolite,
Ceru-i negru-ntunecos.

Niciun tren nu se iveşte,
Niciun om, nimeni nu e.
Liniştea se împânzeşte
Peste-al gării crud mister.

Frunzele dansează-n ploaie
Într-un joc ameţitor.
Efemer vârtej al nopţii
Către ziuă călător.

Musculiţele se-adună
Lângă felinaru-aprins,
Ascunzându-se de ploaie,
De vânt rece şi plictis.

Frigul parcă se-nteţeşte,
Aerul s-a dezmorţit,
Gara-n ceaţă stă şi-aşteaptă
Descleştarea unui mit.

Asfinţit

Suflet adormit de lună,
Scrum de negre dimineţi
Mi-este patima străpunsă
De dureri şi de tristeţi.

Asfinţit de viaţă plină
De amar şi supărări,
Brună inimă bătrână
Zdrenţuită de oftări.

Pom stufos de amăgire,
În grădină găzduieşti,
Fum de gânduri supte-n boare
De petale îmi trezeşti.

Roşiatică privire
A apusului meu pur
Care zace-n nemurire
În amorul stins, nebun...

Nimic n-am

Nu vreau sa mai visez...
Caci visurile-s zane,
Sleite de puteri,
Batrane...

Nici ganduri nu mai vreau,
Caci gandurile-s nimfe,
Innegurate, vagi...
Si triste...

Nici somn nu am de-as vrea,
Suspinele il surpa,
Ineaca linistea...
M-astupa...

Nici zile, nimic n-am
Caci toate-s pasari rare
Cu aripi frante-n zbor,
Neclare...

Nici umbre si nici praf,
Nici freamat nu ramane,
Nici suflet de lumina,
Nici maine...

Lumini

Vad lumini si ma indrept spre ele.
Vreau sa le-ating, dar nici ca reusesc.
Sa le cuprind in pumnii-mi degerati
Si sa m-apropii fara sa pasesc.

E vis sau realitatea obscura
De umbre impanzita si noroi?
E rautatea sparta in cioburi
De unde de lumina dinspre zari.

Un fir de praf danseaza molesit,
Distrus de mana care cauta vis,
Distrus de aburi de oftat aprins
Cand regasesc chemarea spre abis.

Si caut lumina, dar a disparut
Printre petale-amare de clestar.
Cad pe pamant si-aud un strigat mut,
Ma-ntetosez si pier pe-al vietii-altar.

Primavara

Zorii zilei se arata
Culegand raze de soare,
Susur de lacrimi stopeaza
Redand zambet cald de floare.

Pasarele jucause
Ciripesc fermecator
Colorand sublim auzul
Cu un ton stralucitor.

Iar o raza de lumina
'mi mangaie usor privirea,
Te zaresc stand pe o banca
Asteptandu-mi iar venirea.

Si aleea pare-umbrita
De castanii ce-o pazesc,
De parfumul ce imbata
Doi copii ce se iubesc.

Natura iar se trezeste
Dintr-un somn greu si adanc,
Micul ghiocel vesteste
O iubire la-nceput.

Strada

E strada goala, nu e nimeni.
Pasesc incet si rar pe drum,
Drum fara capat, spre nestire,
O departare plina, un gri de fum.

Desert e strada fara urma,
Umbrite-s caile de soapte.
De alean se zbate vantul
Ce sparge crunt ceata din noapte.

Doar luminite vezi aprinse
Si-un caine slab geme-ntr-un colt,
Tremurator fior al strazii
Pe aripi frante calator.

Si zorii zilei se arata
Crapand neantul de sclipiri,
Dar strada pare-nvaluita
De-un suflet trist, patat si gri.

Copila

Copilă ...
Te-apropii încet şi suav de fereastră
Iluzie -
A tăcerii e o lacrimă albastră.

O umbră ...
Se ascunde şireată, în spatele tău,
Un înger
Eşti, atât de firavă şi pură copilă ...

O rază ...
Te-nvăluie-n aurul ei pal, neclar.
Un zâmbet
Schiţat, îţi apare pe faţă amar.

Fiinţă
Zglobie, eternă-n lumină de lună.
Candelă
Vie, te scurgi în mister de apă lină.

"Oare te voi găsi?"

"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar ... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând.
Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit.
Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a vazut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia sa urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă ... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut ... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă.
Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea.
Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ...
Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă.
"Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar ... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşează la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea ... mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent ... "Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !" Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."