Ești o viață
prea naiv să-nțelegi războaiele purtate cu noi înșine
și răul inconștient pentru care o să fii trist cândva
m-aș rupe-n bucăți cu zece mâini deodată
dacă aș știi că pot umple un gol pe care l-am lăsat
sau poate m-aș da pradă câinilor
să nu mai știi că exist
e cam târziu
ascult flacăra ce-mi arde în sobă
mă chinuie vise, eresuri, cuvinte
cu fiece tremur ce urcă spre gânduri
mă simt mai păgână
aș pune un zid între mine și tine
între ceea ce cred și ceea ce simt între noi
m-aș dezbrăca in mii de cuvinte
de frica nebună, reproșuri ce mistui
spunându-mi că-i bine să fiu doar cu tine, să fim absoluți
mi-e teamă de mine când vrei să te-apropii
m-aș ține legată să nu pot fi eu
să mă lepăd de tine
mă leagănă gândul că nu ești cu mine în zori.
Dacă aş fi pădure
cu drag mi-aş pune sufletu-n culori
şi te-aş lăsa să te apropii
ţi-aş şopti acelaşi poem
tu încerci să dezlegi cuvinte încrucişate
nu ştii că te văd
dar sunt om
nu ascund nimic
dimineaţa nu se trezeşte odată cu mine
mă lasă să încerc prima frigul de afară
niciodată nu ştiu cum s-o astept
şi cum se arată
deci simt
doar tu îmi spui că sunt mai rece ca toamna
timpul se aşteaptă să ţin pasul cu el
nu mă grăbesc
mă gândesc la lucruri banale
şi vreau să semăn cu mine
trage-mă de mână
vreau să mă întorc pe dos.
Hai să ne jucăm de-a toamna
tu răpeşti ploaia
iar eu pictez foşnetul frunzelor ce cad
zilele îmbătrânesc mai devreme
o să-mi strâng părul când încerci să prinzi vântul
sigur se împotriveşte
mi-e teamă mai mult de copilul din mine
aruncă creioane colorate şi se ascunde de frig
dac-ai începe să-i vorbeşti
s-ar adăposti la umbra sufletului tău
şi te-ar prinde în braţe
m-aş naşte încă o dată dacă aş ştii că-i dau viaţă
iar toamna prin noi e mai vie
şi ploaia ne-mbie să zâmbim
copilul râde de mine
îmi spune să fiu, să trăiesc acea zi.
Vremea se-apleacă peste umerii mei
simt fiecare zi
ca desprinsă dintr-un ton preluat de bătaia vântului
și oprită într-un nai stricat
am ajuns să mă cuprind și să trag de mine
mă privesc în oglindă
poate dacă m-aș privi mai des
n-aș mai uita cine sunt și ce caut aici
în depărtare norii se-nchid
vântul mă-mpinge ca un tată
copilul temut de valuri, timid
m-aș opri să-i strig să aștepte
că sunt mare acum și eu decid pentru mine
dar par că ascult
aș vrea să cred că încă e vară
dar frunzele cad prea devreme în mine
cu-n salt am ajuns în ziua de mâine
și nu mă grăbesc să nu fiu copil
sunt zile și plouă și cresc neschimbate
călăul le-adună, se trec pe caiet
el coase oglinzi de cămașa de noapte
de ziua de ieri, de mâine grăbit.
“Nu mi-ar plăcea să fac parte dintr-un club care să mă accepte ca membru (Marx)” ar spune un depresiv. Personalitatea depresivă poate fi definită prin caracteristici precum: pesimism, dispoziție tristă, anhedonie și autodepreciere, însă nu este obligatoriu ca o persoană, despre care se spune că are o astfel de personalitate, să fie caracterizată de toate cele patru trăsături.
Cum să ne purtăm cu o personalitate depresivă? În general, individul are o triplă viziune negativă: aupra propriei persoane, asupra lumii și asupra viitorului. Această viziune este numită și triada depresivă. Avem tendința de a-i îndemna pe cei din jurul nostru să privească partea plină a paharului, partea pozitivă a lucrurilor, însă tocmai acest lucru nu este de recomandat atunci când venim în contact cu o personalitate depresivă. Este ineficient să le spunem ce să facă sau că nu este bună perspectiva din care privesc lucrurile. Făcând asta nu le facem decât să se simtă respinse, neînțelese și desconsiderate. De asemenea, să le facem morală este cu atât mai puțin recomandat. O personalitate depresivă s-ar simți vinovată pentru ceea ce este și cum este.
Bineînțeles, nu trebuie nici să le lăsăm să trăiască în lumea lor. Putem să le atragem atenția prin întrebări asupra laturii pozitive a situațiilor sau să-i implicăm în activități agreabile, situații sau activități despre care știm că le fac plăcere. Personalitatea depresivă se autodepreciază; afecțiunea și considerația noastră sunt benefice acestor persoane, însă condiția este ca această apreciere să fie sinceră. În cazul în care vorbim despre o maladie, cea mai potrivită modalitate prin care le putem ajuta este să le recomandăm un specialist.
Oarecum în opoziția personalității depresive este personalitatea dependentă, care insistă asupra nevoii sale de a fi acceptată de ceilalți. Pentru a fi acceptată în grupuri, personalitatea dependentă este gata să facă multe compromisuri. Trăiește cu două convingeri foarte bine înrădăcinate: nu poți face nimic singur, iar ceilalți sunt mai puternici decât ea, dar dacă sunt binevoitori, te pot ajuta.
În relațiile sale cu alții, personalitatea dependentă trece sistematic prin trei faze: o fază de agățare în care persoana face tot posibilul să fie acceptată, o fază de dependență și o fază de vulnerabilitate, în care devine conștienta de dependența sa de ceilalți.
Poate ne întrebăm cum ajungem să fim depepndeți de oamenii din jurul nostru. Se spune că anumite comportamente parentale, anumite atitudini educative, evenimente de viață ar putea duce la conturarea unei personalități dependente. Copiii preiau comportamentul părinților și nu fac ce îi sătuiesc aceștia, considerând că adevărul stă în acțiune și nu în cuvinte. Atitudinile de dependență ale părinților față de orice autoritate exterioară sunt ”copiate” de către copii, chiar dacă sunt îndemnați la autonomie. Există două tipuri de atitudini parentale care duc la apariția unor trăsături de personalitate dependentă: părinții șovăielnici, care nu le arată copiilor destul interes și care induc copiilor convingerea că trebuie să-și sporească eforturilede a se agăța de părinții de care supraviețuirea lor depinde și părinții supraprotectori care transmit copiilor lor că sunt vulnerabili și că lumea este plină de primejdii.
Cum să ne purtăm cu o personalitate dependentă? Recomandabil este să le lăudăm mai mult inițiativele decât reușitele, care de multe ori nu reflectă adevărata lor implicare. Nu le criticați inițiativele, chiar dacă nu sunt bune. Ele au nevoie să banalizeze eșecurile. Nu le dați pe tavă răspunsurile la întrebări și nu luați decizii în locul lor, lăsați-i să pună în balanță argumentele, să ia singuri decizii și să-și exprime punctul de vedere. Persoanele caracterizate de o personalitate dependentă trebuie să conștientizeze faptul că oricine poate avea îndoieli și slăbiciuni, nu ezitați să le cereți părerea, ajutorul său un sfat atunci când este nevoie.
Deși ne simțim, de multe ori, agasați și, poate, sufocați de aceste persoane, nu trebuie să le abandonăm gândind că așa vor învăța să se descurce singure. Nu este nevoie nici să le lăsați să vă ”invadeze”; puteți să le faceți să înțeleagă că există lucruri pe care le puteți face fără ele, iar acest aspect nu denotă faptul că le respingeți.
Profesor Psiholog Mirela Aldea
