De dor

Dumnezeu desenează raze chinuite pe cer
de prea mult alb și frig mă ghemuiesc
în noaptea ce-a trecut
cu hainele ude
te alerg
încerc un somn oprit
înainte să-nceapă
în centrul meu se scandează
la încheieturi trosnesc
ca un deget plimbat apăsat pe spatele tău
scrâșnesc
ca zăpada călcată-n picioare
și nu-i prea devreme să mă gândesc la ieri

dimineața nu dă înapoi
mintea-și măsoară marginile
ca o pasăre zborul până la următoarea oprire
ca un șofer drumul până la următoarea stație
ca mine orele până la următorul sărut

Dumnezeu desenează labirinturi pe pământ
de prea mult alb copilul se bucură-n mine
omul de zăpadă s-a topit până-n noi.

:

Au înghețat castanii
și cresc din tine rând de rând mai mult
cu tălpile reci

și port șosete 
cu mâinile-mi goale 
cu timpu-n ureche 
alerg prin tine, prin piețe și gări 
și prin noi

transpiră copacii și norii
se-ntinde pământul la soare
limita-i cerul
creionul și foaia din geanta mea neagră
cearșaful și umbra ce cade pe mine
se strâng într-un pumn amorțit
și ziduri de praf mă-nghesuie-n mine 
respir între noi mai acut 
mi-e gând de negând cu pielea cusută pe mine
pe tine 
cu ape mai repezi te strâng

îmi taie tot corpul  
nebunii-s cuminți pe schele mă-nalță în ceruri 
și-s om de neom 
iar norii nu mint
când plouă rodește pământul.  

Deschisă

În mintea mea cineva tot șterge geamurile
iar tu mă vezi de afară

când eram mică desenam case pe sticla aburită
oamenii mei se jucau de-a v-ați ascunselea 
și ieșeau doar când plecam

hainele mele nu mai au captușeala de ieri
m-am dezbrăcat pe dinăuntru 
să poți vedea dacă ai ce să iei 
nu știu cât poți să-mi oferi pentru mine
dacă ne dăm la schimb
sau pur și simplu nu ne-ar lua nimeni separat
dar când spun că te iubesc 
e pentru că eu trec prin tine să ajung la noi
și pentru că eu sunt cu noi tot mai des

oamenii mei interni se țin de mână și zboară
ștergătorul de geamuri lucrează nonstop.

Trec anii

Trec și tac toți anii ce-au crescut-o pe mama
am uitat să-i aduc aminte de ea
să-și mai schimbe hainele de stradă 
și să-și cumpere liniște 

sunt mică uneori 
nu cred c-am prea mult și să plec
să am propria toamnă
o ploaie mi-ajunge
o ploaie alungă stoluri de gânduri
praful și ceața 
tristețea sau moartea
o ploaie îmi spune că-i mama

trec nu tac toți anii cu mama
copacii-și lasă grijile-n vânt 
ploaia are același glas
iar toamna asta-i mai caldă

acolo aici e un suflet de mamă. 

Venim și plecăm

Ne naștem în costume etanșe
tragem de ele până la ultimul suflu 
când ne rămân prea largi și-apoi se descompun

venim în cântec de mamă
mergem în aceeași direcție spre deznodământ
până devenim tot mai muți 

ieșim în lumină și-n întuneric ne ducem
ne trezim dintr-un somn și tot în somn ajungem 
răsărim ca un mac și tot ca el apunem
cu nimic am venit, cu nimic ne și ducem
suntem goi de prea mult și prea singuri de multe
suntem oameni de rând cu flancuri comune dar
ne naștem prea mici să nu murim mari.

Isterie

Copilul meu afon se strânge de gât și zbiară

se aruncă-n noroi și te caută

își smulge firele de păr

dar gândurile nu s-au oprit acolo

le-am zis deja

iar tu te uiți confuz la fumul din grădină și pleci

cine a dat foc toamnei

mă doare

copilul se vede-n oglindă un adult caraghios

își adună picioarele-n mine și mă lasă să fug

ne depărtăm tot mai mult.

A venit toamna

A venit toamna
eul meu stă închis într-o cămară cu pereții lucioși

ca într-o cutie de bomboane goală

și decupează stele

eul meu își ia copilul de mână și se retrage într-o margine

până-și revine

apoi își arată hainele noi tuturor

de la mine spre interior se cântă pe două coarde

pe cea dreaptă îmi dau voie să simt

să mă deschid ca o rană și să plâng

pe cea stângă mă-ndrept, mă cert

supraeul mă-nchide între patru pereți de cămară

a venit toamna

eul meu așteaptă să plouă

cuminte se pictează cu întuneric.

Marea

Aș strânge în brațe marea
ca pe o mamă tristă

ce-și caută agitată copiii

i-aș împleti valurile într-un joc de cuvinte

pe care l-aș cânta noaptea

să nu se simtă singură

până adorm

aș asculta plânsetul ei dimineața

când mă trezesc prea devreme

și mi-e dor de tine

fiecare apus aici mi-amintește de noi.

Cu mine, cu noi

Mi-e dor de momentele când sunt singură cu mine

când cobor în adâncuri

ca într-o mare neagră să mă regăsesc

acolo jos e liniște

poți înota în voie

nimeni nu spune nimic

ești liber să te deschizi ca o scoică 

deasupra gândurile stau la rând

uneori se înghesuie și e cald

respiri mai greu

obosești

și vrei să stăpânești trăirile nesupuse din tine

de multe ori

prefer să ascult tăcerea-n care munții își duc viața

să-mbrățișez ploaia

să vorbesc cu marea

să te privesc prin ochelarii de soare

să-nec cuvintele în mine

și să uit

să uit ce gândesc 

și că mi-e dor de tine

de multe ori te-aș prinde într-o mână

te-aș strânge în pumn

ca pe-un smoc de noroc

și te-aș sufla în zare

de multe ori te-aș iubi infinit...

Ancore

Încă-s aici
ceva mă ține de locul ăsta
de dumbrăvile verzi 
ceva mă ține de tine
ca o undiță ce mă vrea la mal de fiecare dată
când încerc o scăpare
și visez
visez prea mult
uneori aș vrea să nu mă trezesc
mi-aș pune piedică să nu mă proptesc în loc
și să râd
uneori râd de mine
mă grăbesc să înalț zmee colorate
ca un copil ce-și spune că vrea să fie mare
și la prima căzătura plânge
țin mai mult la ziua de ieri decât la cea de mâine
și-mi place să sper 
că te găsesc tot aici când revin.

Cer și pământ la apus de mai

Pe câmpul cu maci

copiii se-mbată cu soare

oricine și-ar zări visurile aproape

unii se-ntind să le prindă

ca după niște păpădii suflate

în vânt

norii s-au fardat cu țiclam

și au ieșit la plimbare

nu obosesc niciodată

nu știu câți se întreabă unde e capătul lor

spre ce se îndreaptă

și de unde vin.

Platonic

E liniște
cei de sus au stins iar luminile
și plâng pentru cei de jos

nu-i nimic
noi ne-am colorat inima verde
când stăm singuri
ne place să ne-alergăm gândurile până la prima intersecție
apoi ne întoarcem acasă
ca dup-o gură de aer cald

îmi place să cred că primăvara mai ține
până o să-ți legi un ochi intern
să-mi spui ce vezi
ce-i în tine

simțurile noastre dospesc pe același pământ.

Melancolie

Când plouă
din mine ies gânduri și zboară
globuri de fard se desprind din colț de ochi
și se întind pe față
ca după o frământare îndelungă
obosite se resimt

pe geam apa tremură
trenul se ia la întrecere cu ploaia
iar eu urmăresc șinele ude
între cer și pământ
primăvara și-a croșetat vesta
până atingi orizontul cu privirea
poți să cauți știuleții de vis rămași
pe care ne sprijineam
când număram floricelele de porumb
și mă prindeai de mână
ca de un capăt de gând să-l pornim împreună

când plouă
sunt un copil răpit dintr-un cor de inimi pline
închid ochii să fiu cu noi.

Suprimare

Mi-am auzit numele strigat
aș fi lăsat toate nimicurile înghesuite în geanta de pe umăr
să pot grăbi pasul
un clește intern îmi strângea stomacul, iar gâtul...
de gât mă țineau cu mâinile aspre
ca un fular legat prea tare
nebunii ar ieși cărând în spinare vâlva și vina
aș plânge infinit
cu inima stoarsă m-aș ghemui să respir, dar

pe strada asta nu se plânge
cei ca mine și-au pansat sufletul și-l țin acasă
eu merg mai departe.

Inevitabil

Spre vest soarele sărută pământul
apoi se face nevăzut ca un copil rușinos
timpul își sprijină coatele pe umerii mei
ziua e mai scurtă ca acum câțiva ani
cu greu reușesc să m-adun de prin gânduri
ca dintr-o pădure cu susul în jos
m-am pierdut de-o vreme de ce-am vrut să fiu
și m-am trezit când era deja mâine

primăvara mă nasc înc-o dată
o parte din mine rămâne într-o iarnă
ca dup-o iubire trecută de care am ținut cu dinții
și-n cele din urmă tot am scăpat-o
n-ar fi avut niciun rost să-i arăt cât de tare sunt

și trec prea curând, cresc ziduri în mine
și-mi pare că timpul m-aleargă nervos.

Lansarea volumului „Altfel” la Târgul Internațional de Carte și Muzică, Brașov, 24.03.2012

De dimineață

În autobuzul de la gară
stafii nereușite se perindă în sus
se țin de scaune să nu alunece-n abis
de dimineață nu-mparte nimeni zâmbete gratuit
fiecare își vede de hainele lui și vegetează
n-ar zice nimic dacă le-ai schimba locul
sau i-ai întreba dacă au nevoie de ceva
dimineața mintea lor e acasă într-un pat cald
unii-s împinși de la spate
să-și caute cea mai bună mască și s-o afișeze
revin în starea în care au venit pe lume
și nu-ți mai plac ca atunci

dimineața - agitație-n tăcere
autobuzele transportă păpuși dezlegate.

Negare

Sunt ploi ce se-mplinesc în mine
mă sapă adânc
ca o boală ce se luptă cu ultimii anticorpi
mă mistuie emoții negate, respinse
gândurile mă strâng
am reprimat orice dorință nespusă
iar acum mă privesc cu teamă printre rânduri

de câteva săptămâni mă trezesc noaptea
aud dulapul trosnind parcă amorțit
uneori ploaia se mută afară
o urmăresc tăbărând în streașina de deasupra geamului
și-adorm într-o oră
alteori e prea liniște să mai am vreun gând
și-mi continui visul

mă tot gândesc la ziua aia când eram amândoi
o ploaie de toamnă se continua în tine
te simțeam aproape
în capul tău se regizau momente, diafilme
iar eu m-ascundeam în colțuri stingheră
să nu te deschid
să nu mai ascult niciun gând

am deschis geamul să te primesc mai cald
umbrele copacilor se-odihnesc pe zăpadă
mă tem că-i prea liniște să nu apari într-o doagă
și-mi pare că vii
te-aș îndemna să rămâi
să ne-amintim de decembrie
cu mintea turtită în mâini.

În tren

Vine trenul
gara e la fel de albă
tăcerea s-a ridicat la suprafață
inspir aerul rece

aș scrie și rescrie fiecare gând ce începe cu tine
apoi aș arunca tot într-un foc golit pe dinăuntru
și aș porni să mă înfrunt
cerul nostru are marginile roase
se-ndoaie simetric peste mine
doar tu te joci în alt cer

ziua s-a lăsat într-o parte
mi-aș încălzi mâinile lângă soba de-acasă
mișcând cu un chibrit zațul de pe fundul minții
mă țin de mână să nu mă pierd de mine
de carcasa de om straniu
și simt c-am mai trecut pe-aici cândva

lumina se-nchide în sine
copiii își scriu fericirea cu majuscule
iar mamele lor țin de genți
să nu le fure nimeni sufletul

trenul încetinește
din cer a mai căzut o stea.

Bunica mea

Bunica mea are valize în care ține vise
le scoate uneori să le șteargă de praf
și-a închis sufletul într-o casă bântuită de voci interne
și așteaptă
ar face de toate
când trec pe acolo dă viață gogoșilor din tigaie
să mă îmbie

mă întreb uneori
ce se ascunde sub pielea creponată de-atâția ani
descopăr târziu că sufletul ei nu s-a șifonat
bunica mea își răsfață copilul intern
și se bucură-n sine

se simte inferioară tinereții
crede în Dumnezeu mai mult decât mine
și nu poartă ochelari
bunica mea e un cântec de iarnă
când o asculți e sărbătoare în noi și dansăm.

Lansarea volumului „Altfel” în Dumbrăveni, 28.01.2012

VIDEO: Altfel - Mirela Aldea - Click!

Când plouă

Când plouă fărâmituri din mine se desprind să te caute
dacă ai fi mai aproape am fi unul
iar ceilalți nu ne-ar mai chema separat

mi-e dor de zilele alea
când așteptam soarele și pe banca noastră

nu știu de ce
când plouă, gândurile mă ard pe dinăuntru
de parcă ar pleca dintr-o sobă infinită
și-ar ieși prin membrane

m-aș spovedi pământului precum ploaia
să ies din mine ca dintr-un trecut furat
dacă la căderea zilei m-ai aștepta redeschis

când plouă sunt eu și cu tine
ne ținem de mână între început și sfârșit.

Maturitatea socială

Teoria Maturității Sociale și întrebările ridicate de aceasta sunt dezbătute de către Robert Kegan în cartea sa, Evoluția Eului (The Evolving Self) și dezvoltată în munca sa ulterioară – Deasupra capetelor noastre (In Over our Heads). Mark Dombeck a fost interesat de munca și cartea lui Kegan, întrucât face o sumarizare a acesteia în unul din articolele sale. Maturitatea socială se dezvoltă în straturi succesive precum maturitatea cognitivă, progresând de la cea mai simplă formă de înțelegere a lumii sociale la cea mai complexă. Mai multe aprecieri simple ale lumii sociale și ale emoțiilor umane sunt fundamental inexacte și nu se potrivesc pentru complexitatea actuală a lumii în care trăim. Totuși ele reprezintă ceea ce oamenii pot cel mai bine să facă în momentul de față.

Aprecierile complexe ale lumii sociale evoluează în existență, așa cum o persoană devine capabilă să aprecieze lucrurile abstracte. Indivizii sunt inițial încorporați în propria lor perspectivă. Ei văd lucrurile doar din propriul punct de vedere și nu pot să înțeleagă cum se poate vedea din altă perspectivă. Nu sunt capabili să înțeleagă că felul cum arată în fața celorlalți este, de fapt, esența și definiția a ceea ce înseamnă să fii subiectiv cu tine însuți. Atunci când ești capabil să apreciezi lucrurile din mai multe perspective diferite, poți spune că ești relativ obiectiv.

Noile straturi ale dezvoltării sociale/emoționale apar atunci când oamenii devin capabili să vadă o perspectivă socială tot mai mare și mai largă. De exemplu, momentul în care o persoană reușește să înțeleagă pentru prima dată ceea ce alții gândesc sau simt. În acel moment, persoana face un salt din subiectivitate într-o perspectivă a lumii, care este puțin mai obiectivă. Dacă individul poate înțelege aceste aspecte, atunci el se poate imagina cum ar trebui să arate prin ochii celorlalți și înțelegerea despre propria persoană devine mai obiectivă.

Acest proces de a deveni mai puțin subiectiv este un act de maturitate și, astfel, suntem capabili să apreciem complexitatea lumii sociale. Fiecare strat nou de conștientizare, fiecare expansiune sau perspectivă pe care o persoană o dezvoltă este mai obiectivă și oferă o perspectivă mai bună și mai largă a lumii sociale decât înțelegerea precedentă, dar, de asemenea, mai puțin obiectivă decât înțelegerea care va urma în mod logic.

Unde se termină acest progres? Teoretic, se termină în iluminare, înțelepciune sau individuație, în orice statut de genul sau atitudine în care tot ce poate fi înțeles obiectiv este înțeles obiectiv și nu există altă subiectivitate în care se poate cădea. Practic, se termină când ajungem la cel mai înalt nivel al maturității sociale care poate fi atins. Puțini oameni devin mai maturi social.

Etapele Maturității Sociale
Există cinci stagii sau perioade de dezvoltare: incorporativ, impulsiv, imperial, interpersonal și insituțional. Foarte rar, printre indivizii de gen masculin, se ajunge la stagiul inter-individual al conștientizării. Dar mai rar se ajunge la statutul de individualizare.

La început, nou-născuții sunt toți subiectivi și nu apreciază nimic din perspectivă obiectivă, de aceea nu se pot aprecia și conștientiza real. Ei nu știu să interpreteze mai nimic și singura modalitate de a interpreta lucrurile este propria lor perspectivă, care nu este dezvoltată aproape deloc. Ei pot să-și recunoască părinții, dar asta nu înseamnă că sunt capabili să aprecieze că părinții lor sunt două entități separate și au propriile lor nevoi.

Stagiul incorporativ. În acest stagiu, simțul eului nu este dezvoltat. Nu se poate vorbi despre eu, deoarece în mintea nou-născutului nu este nici mai mult nici mai puțin decât experiența personală asupra simțurilor. Acesta este încorporat în propria experiență senzorială și nu conștientizează altceva. Folosindu-și simțurile și reflexele, copiii își dezvoltă reprezentările mentale ale acestor reflexe. Reflexele și senzațiile sunt primele obiecte mentale, primele lucruri care sunt înțelese ca fiind componente distincte ale eului.

Stagiul impulsiv, denumit tocmai pentru a sugera faptul că impulsurile îl încorporează pe copil. Simțul asupra propriei persoane este identificat cu nevoi precum: hrana și somnul. Dar încă nu sunt capabili să înțeleagă faptul că ceilalți oameni există ca entități independente.

Stagiul imperial. Copilul este un ”mic dictator”. Acesta este conștient că are nevoi, că poate manipula lucrurile astfel încât să-și satisfacă nevoile. De asemenea, nu este conștient că și ceilalți au nevoi, știe doar că are nevoile sale și nu ezită să și le exprime.

Stagiul interpersonal. Copilul începe să înțeleagă că există și alte persoane ale căror nevoi trebuie luate în considerare pe lângă ale sale. Perspectiva copilului se extinde de la propria perspectivă la a celorlalte persoane importante din jurul său. Conștiința și potențialul de vină și rușine se nasc, la fel și empatia. Totuși, copilul nu are niciun principiu după care să se ghideze în privința prioritizării nevoilor. El nu știe nevoile cui sunt mai importante: ale sale sau ale celorlalți. Unii dintre ei exprimă faptul că nevoile personale sunt mai importante decât ale celorlalți, alții ar putea spune inversul, iar alții pur și simplu nu pot să-și exprime părerea.

La un moment dat acesta devine conștient de faptul că un principiu de ghidare ar trebui stabilit și că acesta îl ajută să determine ce set de nevoi ar trebui satisfăcute mai întâi în funcție de circumstanțe. Acesta este primul moment în care se poate spune că acest copil are valori, credințe și principii. Această perioadă este denumită de către Kegan ca fiind stagiul instituțional. Ideea copilului despre eu devine ceva ce poate fi descris ca valori instituționalizate. De exemplu a fi onest: ”Sunt o persoană onestă. Încerc să fiu drept și curajos.” Aceste valori încep să ghideze aprecierea copilului asupra condiției de membru al familiei și al societății. Fundamentele morale, etice și legale ale societății încep tocmai de la acest stagiu. Mai mult, copiii care ating acest level al maturității sociale înțeleg nevoia pentru legi și coduri etice care trebuie să ghideze comportamentul fiecăruia. Pentru multe persoane, maturitatea socială pare să se oprească aici la stagiul instituțional. Acest stagiu fiind stagiul maturității adultului convențional.

În următoarea etapă copilul începe să realizeze că există mai multe modalități de a fi corect și onest sau curajos. În stagiul inter-individual persoana recunoaște o diversitate de căi în care poate acționa, dar în conformitate cu un sistem de valori coerente, care nu trebuie să fie neaparat propriul sistem de valori.

Lansare „Altfel”

Personalitatea pasiv-agresivă vs personalitatea evitantă

Așa cum am promis în primul articol despre personalitățile dificile, am descris câteva dintre acestea, iar acum am ajuns și la ultimele două, pe care am ales să le tratez și să vi le expun și vouă. Este vorba despre personalitatea pasiv-agresivă și cea evitantă.

Personalitatea pasiv-agresivă caracterizează o persoană care adesea manifestă rezistență la exigențele celorlalți și nu tolerează ordinea. Această persoană o găsim de multe ori în cei despre care spunem că ”ne vorbesc pe la spate”. Discută excesiv de mult ceea ce i se cere și îi critică, mai ales pe cei care prezintă autoritate în fața ei. Amână rezolvarea sarcinilor, este intenționat ineficientă și se plânge că este neînțeleasă sau desconsiderată.

Deviza personalităților pasiv-agresive poate fi: ”a te supune este o adevărată înfrângere”. Un ordin sau chiar o simplă solicitare poate trezi un sentiment de revoltă și de frustrare. Agresivitatea față de autoritate se manifestă prin pasivitate. Ni se întâmplă multora să reacționăm la fel în diferite situații, însă poate fi vorba despre o tulburare de personalitate doar atunci când anumite comportamente sunt prezente în mod constant, în toate planurile vieții.

Cum să ne purtăm cu personalitățile pasiv-agresive? În primul rând să fim amabili. Personalitățile pasiv-agresive sunt foarte susceptibile la tot ce pare a fi desconsiderație. Ar fi recomandabil să avem grijă la atitudinea și felul în care îi cerem ceva unei astfel de persoane. Personalitățile pasiv-agresive încearcă adesea sentimente de furie; dacă sunteți binevoitori cu ele, șansele ca lucrurile să decurgă bine sporesc.

Cereți-le părerea de câte ori este posibil și ajutați-le să se exprime direct. Astfel, nutresc sentimente că părerea lor contează și că nu sunt desconsiderate. Persoana caracterizată de o personalitate pasiv-agresivă preferă să-și exprime în mod indirect agresivitatea, crezând că, astfel, se expune mai puțin riscurilor decât dacă și-ar exprima direct dezacordul.

Este, de asemenea, necesar să le reamintim care sunt normele după care lucrăm fiecare dintre noi, să fim puțin conservatori, însă, nu e recomandat să le criticăm ca un părinte sau să ne prefacem că ignorăm împotrivirea. Un comportament pasiv-agresiv reprezintă un mod de a transmite ceva, iar dacă vă prefaceți că nu percepeți ceea ce se întâmplă, persoana tinde să-și intensifice sentimentele negative. Nu vă lăsați antrenat în represalii reciproce.

În ceea ce privește personalitatea evitantă, aceasta poate fi caracterizată prin hipersensibilitate: criticile și ironiile o înspăimântă, îi este teamă de ridicol; evită să relaționeze cu ceilalți și situațiile în care i se pare că ar putea fi jignită; autodepreciere: stimă de sine scăzută, fără încredere în propria persoană, în propriile capacități și competențe; îi este teamă de eșec.

Pilkonis (apud Lelord, André, 2011) afirmă faptul că există două tipuri de personalități evitante: persoane caracterizate de o mare anxietate, dar care au și relații pozitive cu câteva persoane și persoane anxioase, extrem de susceptibile, care nu au încredere în ceilalți și trăiesc singure. Cauza este calitatea relațiilor cu părinții; în funcție de acestea, deosebirea dintre cele două tipuri se decide în copilările.

Cum să ne purtăm cu personalitățile evitante? Personalitatea evitantă se simte inferioară și se teme că poate fi respinsă sau ridiculizată. Ceea ce putem să facem este să o facem să înțeleagă că cel mai potrivit mijloc de a reduce starea de anxietate este acela de a-i confrunta pe ceilalți. Este recomandabil să le propunem obiective de dificultate progresivă, să le arătam că părerea lor contează, că ne interesează și că pot conta pe sprijinul nostru. Persoanele caracterizate de acest tip de personalitate sunt înclinate să creadă că a contrazice pe cineva duce la un conflict din care au doar de pierdut. Ele trebuie să știe că acceptăm să fim contraziși, iar dacă vrem să le aducem în vedere un comportament negativ, este important să ne raportăm clar la acel comportament specific.

Nu este recomandat să le ironizăm deoarece aceste persoane sunt hipersensibile. O ușoară remarcă poate să le rănească foarte mult. Trebuie să avem grijă și la atitudinea și comportamentul nostru, nu este deloc util să ne enervăm sau să le lăsăm să-și asume toate muncile care consideră că le sunt potrivite, deși pot mai mult. Iar dacă aceste comportamente evitante tind să devină maladie, putem să le recomandăm să consulte și un specialist.

Bineînțeles aceste tipuri de personalități dificile pot apărea și combinate, precum: personalitatea narcisic-histrionică și personalitatea evitant-dependentă; dar mai există și alte tipuri de personalități dificile, despre care probabil ați mai auzit: personalitatea antisocială, personalitatea borderline, personalitatea schizotipală, personalitatea sadică sau personalitatea cu conduită de eșec.
În ceea ce privește originea acestor personalități dificile, cercetătorii au căzut de acord asupra unor aspecte: personalitățile dificile sunt produsul complex al unor predispoziții înnăscute, transmise ereditar și al influențelor exercitate de mediul înconjurător încă din primele zile ale vieții.

Bibliografie:
Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.

Psiholog Mirela Aldea

Întredeschis

Pe geam nu vezi nimic
mai bine închizi ochii
e tot negru
se mai topește un fulg
și-mi pare atât de rău după câte unul
de parcă s-ar desprinde din mine
și-ar muri de tânăr
nu te lăsa
dacă te uiți prea mult în mine
o să te sperii și o să cazi
te apleci prea mult peste o fereastră larg deschisă
nu sunt naivă să te privesc desenat
și să zâmbesc
îmi dezbrac gândurile în fața oricui
îmi vând creierul
ca pe niște haine vechi purtate de prea multe ori
și strig ori de câte ori am ocazia că sunt eu

m-ai putea citi ca pe un jurnal
dar dacă te-aș învăța unde începe realitatea
mă tem c-ai să mă destrami ca pe-o bluză
doar să ajungi la firul dorit
nu ești pregătit pentru o viață în plus...

Ce-nseamnă să fii om?

Orchestra caută sunete să-și lege corzile
cu ochii tăi
în gară
un câine latră a jale
și-o ușă scârțâie să ridice ceața
se-aude un copil
parcă-mi tușește în creier
și mă scutur ca de un tremur
nu toate gările sunt la fel

m-alergi prin zăpadă
picioarele-mi sunt înghețate
aud doar zarva trenurilor
ce pare că-mi iese de sub picioare
vântu-ți suflă geana de pe obraz înainte s-o prind
ești mai cald ca ultima dată
și nu știu de ce
uneori mă întreb
ce culoare are viața ta?

în seara asta
gara prinde liniștea și se rotesc într-un joc
mă amețește privirea ta
mă simt închisă într-un glob de neviață
și dau din picioare să mă trezesc
n-am ajuns prea departe
pe pod nici câinii nu mă mai văd
fiecare se îngrijește de sine
ce-nseamnă să fii om?