CINE MOARE? - de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

Rugă

Îi priveam ochii îmbibaţi de lacrimi,
apoi părul îi acoperea,
se uita în jos.
Am ridicat mâna,
voiam să o mângâi,
s-o iau în braţe.
Simţeam cum durerea-i mă cuprindea şi pe mine,
inima mi se strângea;
am restras mâna.
O priveam,
părea răpită din mine însămi,
credeam c-o înteleg,
nu voiam să mai plângă.
Il ruga să-i dea copiii-napoi, dar
ei se-ascundau printre mormane de piatră
şi-i căuta...
Absentă, mă rugam şi eu
în templul din mine...

Ielele - poezie scrisă de Zamolxe

Un gând uşor
Cu pas domol
Pe rază de lună
Se-adună uşor.

Râs cristalin
În horă se ţin
Cântece îngână
Dorul ni-l îngână

Vântul prin plete,
Picioruşe goale,
Sângele-i în flăcări,
Sânii înfloriţi.

Dans nebunesc,
Dânsele pornesc,
Ielele s-adună,
Sub rază de lună.

Ielele-s nebune,
Ielele-s gingaşe,
Ele se gonesc,
Şi se sfătuiesc.

Licori fierb în oale
Femei vrăjitoare,
Incantaţii sacre
În străfund de noapte.

Ceruri se deschid
Sînziene vin
Doamna Sânziană
Cu luna le-nseamnă.

Pân' la cântători
Până-n ceas de zori
Când cocoşii cântă
Ielele alungă.

În vis

În visele mele plouă.
Genele-mi sunt cusute
cu fire groase de lână
şi bate vântul.
Păşesc spre etern.
Un greier
îmi ţârâie-n ureche,
îngân ceva.
N-aud cuvinte,
se-ascund undeva
sau poate sunt mute sau slute...
Răsună în mine
ecouri, silabe,
frânturi de poem.
Poem
ce îmbracă trecutul...

Neant

M-am rătăcit în liniştea din tine
inima nu-ţi mai bate
mi-e teamă să deschid ochii
în gând îmi vorbeşti doar tu
despre ploaie
şi-i rece, dar
tu nu mai simţi
mâinile mele ating întuneric

Contemplare

Atât de verzi sunt ochii tăi,
iubite...
Pădurea în care vreau s-alerg,
mă rătăcesc în vise.
Atâta linişte şi bucurie,
o primăvară caldă,
în ochii tăi ascunzi.
O mare de cuvinte,
dorinţe îndrăzneţe.
În ochii tăi mă scald,
mă regăsesc.

Strop de vară

E frumos să te plimbi vara prin pădure. E verde, răcoare, păsările cântă, imagini frumoase. Toate acestea îi induceau stări plăcute, o făceau să piardă noţiunea timpului, plutea. Auzea din când în când scârţâind ceva, privea în jur, speriată, se liniştea. Se simţea atât de bine. Doar gândul că se afla acolo îi aducea o stare plăcută. Tăcerea din jur era profundă, iar fiecare sunet ce-l auzea părea că face parte din decor. Păşea prin pădure, admira fiecare colţ de natură, copacii erau atât de înalţi... Roua strălucea pe firele de iarbă, apoi aluneca pe pământul rece.
Atât de linişte deodată... O încerca un sentiment de teamă, dar nu înţelegea de ce. Păşea prin pădure. La un moment dat avu impresia că s-a rătăcit, se uita în jur. Era singură cu conştiinţa sa. Vorbea cu sine. Se afla în mijlocul pădurii, voia să-i găsească capătul, dar nu ştia în ce parte să pornească. Păşi înainte.
Pământul era uscat. Nu mai plouase de câteva săptămâni, iar soarele încălzea tot mai tare. Vedeai din când în când câte o rază cum se strecoară printre crengile copacilor să lumineze pădurea. În faţă, printre copaci se zărea o cărare, părea atât de curată, de o parte şi de cealaltă erau tufişuri înalte ce parcă se uneau undeva sus, la mijloc. Era puţin neliniştită, îi părea dubioasă această cale şi totuşi n-a stat prea mult pe gânduri şi a pornit întracolo. Din loc în loc pământul era acoperit cu iarbă, erau şi mărăcini, dar şi multe flori. Se oprea, mai lua câte o păpădie, apoi un ochiul boului, le împletea. Apoi se apleca iar şi lua altă floare. Cu cât înainta, cu atât auzea tot mai multe sunete. Păsărele ciripeau. Copacii erau atât de uscaţi încât se auzea din când în când câte o creangă trosnind. Se speria, îi părea că cineva o urmăreşte. Se uita în jur, totul se rotea. I se părea că cineva o strigă, se auzeau ecouri, râsete. Aruncă florile împletite şi grăbi pasul, tot mai tare, apoi mai tare, cu cât zgomotele se auzeau tot mai des şi mai puternic. Începu să fugă, cărarea nu mai părea atât de goală acum, în faţă îi apăreau crengi pe care trebuia să le dea la o parte, mărăcini, se agăţa. Nu se oprea deloc, deşi scaieţii i se lipeau de haine, iar mâinile îi erau zgâriate de mărăcini. Continua să alerge pe cărarea din faţa ei, acea cărare ce i se părea că nu se mai sfârşeşte, că e atât de lungă. Credea că n-o să-i găsească capătul niciodată. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, respiraţia se auzea puternic gâfâind, părul o urmărea, purtat de vânt. Acum nu mai auzea păsărelele decât zgomotele produse de crengile de copaci, care păreau că vor să se dezmorţească, să se deplaseze, să alerge după ea. Nu mai avea timp să vadă pe unde aleargă, călca iarba, florile, privea doar drumul, cărarea ce credea că o duce spre capătul pădurii. Nu mai putu, se opri.
Gâfâia, se uita în jur, nu era nimeni. Era ameţită. Auzi deodată nişte paşi, care păreau că se apropie de ea, nu erau grăbiţi, dar se auzeau din ce în ce mai aproape. Nu ştia ce să facă, dacă să fugă, deşi nu se simţea în stare, sau să se ascundă. Începu să fugă, căzu, se ridică repede, înaintă, căzu din nou. Genunchiul drept îi sângera, se ridică cu greu şi porni mai departe, ridică o bucată de lemn de pe jos. Părea potrivită să se sprijine pentru a înainta. Nu reuşi să meargă prea mult.Auzea frunze, lemne călcate, paşi. Nu îi venea în minte nimic. Se uita doar în jur, nu ştia ce să facă. Urcă printre mărăcini, spre copaci. Cu greu ajunse sus, se aplecă lângă unul dintre ei. Inima îi bătea cu putere, tremura, iar piciorul sângera tot mai tare, începea să o doară. Lacrimile începură să-i împânzească ochii, ştia că nu e momentul să plângă, dar simţea că nu mai are putere să pornească mai departe, nu se putea ridica. Nu avea cu ce să-şi cureţe rana, nu putea opri nici sângerarea.
Paşii se auzeau încă. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât se temea tot mai tare ghemuindu-se lângă copac. Ar fi vrut să se poată ascunde undeva, dar totul era atât de clar, în pădure erau doar copacii. Era agitată, îşi muşca buzele, începu să plângă, se ridică şi fugi speriată prin pădure, durerea era tot mai puternică. Fugea strângând din dinţi, căzu din nou. Nu se gândea la altceva decât la cum să scape din acea pădure infinită, cum să găsească ieşirea. Se întreba de zeci, de sute de ori: „Ce să fac?” Acum îşi dorea să plouă, dar ploaia nu cădea. Privea în sus, parcă se ruga să primească măcar un strop, dar cerul era atât de senin, se zărea undeva sus de tot, părea că se sprijină pe copacii înalţi, că aceştia îl ţin să nu cadă. Încercă să se ridice sprijinindu-se de copac, mergea puţin, se ţinea de altul. Zgomotele nu se mai auzeau atât de puternic, paşii nu mai păreau că se apropie de ea şi totuşi se temea şi înainta ca nu cumva să se întoarcă, să o urmărească iar. Văzu din nou cărarea, coborî. Uitându-se în jos văzu că iarba e călcată, se aplecă. Durerea nu o părăsise. Se uita atentă, smulse o păpădie şi se ridică. Păşea înainte şchiopătând. Nu mai era atât de agitată. Simţi că păpădia e udă, aplecând capul văzu sânge pe mâinile sale. Inima îi stătu, aruncă speriată păpădia şi grăpi pasul. În mintea ei gândurile începeau să alerge, să se ciognească unele de altele. Nu ştia ce se petrece în jurul ei. Cu cât gândul că s-a rătăcit îi apărea mai des în minte şi mai stăruitor, cu atât se temea tot mai mult. Se împiedică, cade. În faţă era negru, închise ochii.
Se vedea păşind spre un tunel negru, era linişte. Gândurile îi tăceau... În jurul ei nu era nimic. Nu exista culoare, totul era negru. Mergea înainte. Era liniştită şi ea. Părea a fi un vis, dar era atât de real. Credea că e lumina stinsă, întindea mâna, voind să o aprindă, dar nu simţea nimic. Păşea înainte pipăind aerul, dar nimic. Simţurile îi erau moarte. Deschise gura să zică ceva, dar cuvintele erau mute. Deodată buzele i se încleştaseră, mâinile păreau că-i sunt legate de corp, picioarele nu le mai putea mişca. Se simţea ca şi când ar fi învăluită într-un giulgiu transparent. În jurul ei doar negru.
Trupul ei era aşezat pe iarba moale, duse mâinile la ochi, îi deschise, lumina sfâşia întunericul. Se trezi înconjurată de flori, nu ştia cum a ajuns acolo. Se uită în jur, dar nimeni. Un greier se mai auzea cântând, era seară. Soarele era pe cale să apună, se lăsa uşor împrăştiind ultimele raze. Piciorul îi era legat cu o bucată de cârpă, nu o mai durea atât de tare. Îi era sete. Se ridică. În depărtare se vedea un fum ce se înălţa. Se gândi că acolo trebuie să fie un sat. Porni spre el. Se opri. Era nedumerită, dar altă soluţie nu avea. Voia să ajungă acasă. În faţă i se deschidea un câmp larg, nu mai vedea copaci. Lanurile de grâu erau aurite, porumbul verde. Ajunge în faţa lor, rupe un cocean şi porneşte înainte prin lanul de porumb. Îşi făcea loc şi se furişa printre cocenii verzi. Şchiopăta şi acest lucru începea s-o deranjeze, se mişca destul de încet şi se temea că întunericul va veni mult prea devreme, înainte de a ajunge în sat. Auzi deodată un lătrat de câine. Se bucură pe de-o parte că era aproape de sat, dar se gândea şi că nu are cum să fugă, că poate îi va face rău.
- Vino aici! Se auzi o voce groasă.
Tresări. „Un om!” Porni întracolo. Împingea cu putere cocenii, îşi făcea loc printre aceştia, rupea frunzele de porumb. Ajunsese târziu. Nu se mai vedea nici urmă de om. Fumul părea tot mai aproape, acum îl vedea din nou. Era noapte. Luna apăru pe cer, părea că veghează satul. Înaintă. Jos se vedeau primele case. Se opri puţin, răsuflă uşurată: „Am ajuns...” Şi porni înainte.