Nor

Sunt norul
ce-ți plânge pe umerii calzi,
dezgoliți,
când ochii tăi negri
privesc depărtarea,
pierduți
în tăcerea nopților de mai.
Cu mâna întinsă
cerșești stropi de ploaie,
răcoare în gânduri.
E liniște,
norul
pictează un vis.

Introspecție

In lacrimi se scaldă trecutul,
dar...
e târziu.
O moară mai macină-n mine
picturi inocente,
abis.
Mi-e sete de visuri.
Spre mine pășesc,
introspecție;
e gol, neputință,
iar
pleoapele-s ude
și-s rece.

Iar plouă

Se adună norii-n agonie
Ploaia
Îmi mișcă un firicel de gând
Pe-acoperiș se scurge
Atomii vibrează în culoare
Și lutul mă strânge
Mă astupă
Iar plouă materia se mișcă
Pădurea-mpletește ecouri ce plâng
De ploaie și cerul e greu e bătrân
Apasă pământul

Fire de noiembrie

Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng... să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce doar ele o ştiu.
Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră.
Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură... Am aprins focul. M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo și mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simțeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.
Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele răsărise deja, părea o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de murmurul frunzelor sau scrăşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, păreau atât de lungi. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea vreun motiv să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu… Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Știam că îmi face bine această ieșire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii.
Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, ne lăsam în voia iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu… Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu.
Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar se înnorase, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult, ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare. M-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colț așteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu și zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri și amintiri. Voiam să le opresc, simțeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune și mișunau prin capul meu ca-n trafic. Țipau și nu-mi dădeau pace. M-am ridicat și-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ștergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns, ploaia se oprise și ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colț al casei. Mi-am așezat capul în palme, am rămas așa puțin, apoi priveam spre fereastră, parcă așteptând ceva.
Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se întețise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ și ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniștisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm...

Iluzie

Un portativ pe care-alunecă ușor niște note poleite, o frântură dintr-un lied, un pian prăfuit, abandonat într-un colț... o fereastră deschisă larg a cărei perdea e fluturată-n vântul ce șuieră și poartă-n dans două frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l știu; apoi se-așază obosite pe lacul ce-oglindește luna închisă-n propriul palat de cleștar și care-și lasă trena căzută pe lacul albastru. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund în zare de parc-ar căuta liniștea unei nopți de vară. Un picur se-adăpostește sub frunzele căzute, rămâne singur așteptând ceva.
Un aer cald ne leagă-n pași de dans, sub clar de lună plină, ne duce spre neant. Pari o bobiță de rouă pe firele de iarbă, în care sufletul meu intră cu teamă să nu te scuturi înlăcrimându-l, iar eu aș fi sunetul de vioară ce pătrunde-n iatacul inimii tale, împânzit de nerabdare, un poem necitit decât în ochii tăi negri, profunzi... Ne lăsăm conduși de simfonia ce ne îmbrățișează, ne îmbată înaripați spre vis. Priviri încrucișate, fiori ne dau, ne leagă. Căldură simt în vene, în corpul meu, în inima ce bate cu-atâta repezeală, galopul ei se-aude.
O lacrimă se desprinde încet și alunecă pe arzândul obraz ca un izor de munte ce se lovește de stâncile dure, apoi se topește pe buzele-mi fierbinți unde-și găsește sfârșitul. O atingere suavă, o șoaptă senină-mi gâdilă urechea cu o grijă măreață, o adiere fină, o strângere de mână. Un sărut dezlipit de pe buzele tale îl simt ușor pe pielea-mi caldă topindu-se încet. Îți aud respirația crescândă și inima ce-ți bate, te-apropii mai tare, în brațe mă strângi, te simt tremurând în focul iubirii, în val de dorință ce-mi mistuie gânduri. Ne-avem doar pe noi și lumea-i a noastră, nimic nu contează, doar șoaptele tale, căldura adâncă și dansul tău simplu ce sufletu-mi dezbracă de sentimentele multe, nebune viață, de foc, de dorință; un țurțur cald de tine mă agață, mă prinde și nu mă lasă, mă-ntorc zâmbind, ascult tăcerea, apoi revin și cad deodată, vraja se rupe, ai dispărut în ceața-nvolburată a unei dimineți de toamnă și încă văd privirea ta de-aseară, privirea ce mă cheamă, mă urmărește-n taină. Și încă simt căldura, tandrețea de-altădată.
Recad încet, durerea mă apasă și simt cum norii mi se-adună în gânduri si totu-i negru, e tăcere. Frumosul a-ncetat să bată la poarta nemuririi mele, lăsându-mă deșartă, de sentiment golită. Mai ține-mă în brațe, mi-e dor de șoapta-ți lină, de glasul tău și ochii ce m-alină, de respirația adâncă ce corpul mi-l furnică... Rămâi, mai stai o clipă! S-adorm ușor pe-a ta aripă, mai stai să sorb iubirea ta, mi-e frică... Adorm, e liniște cumplită...

“Oare te voi găsi?”

"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând.
Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit.
Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a văzut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia să urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă.
Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea.
Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ...
Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă.
"Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşază la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea, mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent: „Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !” Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."
S-a trezit! „A fost un coșmar...” și-a zis și speriat se uită sub hainele ce se aflau sub capul lui, cartea era acolo. „Ce ușurare...” Era dimineață, soarele nu răsărise deja pe bolta cerească, iar luna se pregatea de culcare. Nu știa de ce a avut acest vis ciudat, de ce e ea prezentă și acolo, de ce-l urmărește peste tot și nu-i dă pace, nu-l lasă să trăiască. Nu era vina lui că viața a fost atât de crudă, că destinul nu a fost de partea lor și că a trebuit să plece pentru că făcea parte din clasa inferioară și nu-i era permisă o astfel de relație. Ofta... și totuși voia s-o mai vadă măcar o dată, să-i explice de ce a plecat, de ce a dispărut din viața ei atât de subit, de ce n-a mai căutat-o. Regreta acest lucru. O voia aproape, îi simțea încă lipsa după atâția ani. Nu încetase s-o iubească nicio clipă. Privea răsăritul, roșeața soarelui ce parcă sângera ca după un război dus cu noaptea, cu luna care nu voia să plece de pe bolta cerească.
Se uită la ceas, vede că e 5 dimineața. Se simțea ușurat că era doar un vis, că amintirile îi sunt păstrate într-un loc sigur, dar în același timp se simțea și trist. Coșmarul era ca o palmă dată de cineva care voia să-l trezească la viață, la realitate. Se gândea că e cam târziu să mai facă ceva cu viața lui, că nu mai are nicio șansă. Se uita la soare, era deja ora 12 și nu plecase în parc, nici nu se gândea măcar la asta. S-a ghemuit într-un colț și a deschis cartea. Se uita mai mult la pozele cu ei, la zâmbetul ei care emana atâta căldură, la părul ei atât de lung și frumos. Lacrimile i-au împânzit ochii. Nu știa ce să facă: să plece în căutarea ei sau să îngroape toate amintirile frumoase, aceste amintiri care acum îl întristează și din cauza cărora suferă și a suferit atâta timp, atâția ani de zile. Știa că dacă va arunca totul, tot nu va scăpa de imaginea ei, că aceasta-l va urmării toată viața, că a însemnat prea mult în viața lui ca să o înlăture acum, că i-a dedicat totul, iar acum nu poate trăi fără această imagine.
Timpul se scurgea ca nisipul printre degetele unui copil a cărui singură preocupare era jocul. În depărtare, acolo unde cerul se sprijinea de pământ, soarele aluneca ușor în zare, se ascundea după muntele înalt și puternic. El încă era jos și brusc se ridică, luă cartea și alergă spre gară. Nimeni nu știa ce poate fi în capul său în acel moment. Afară era întuneric când a ajuns. Își aducea foarte bine aminte episodul din vis. Trenurile treceau, staționau, el aștepta, trenurile plecau. Se uita în jurul lui foarte suspicios, căuta acea persoană care îl urmărea, vedea oameni coborând, dar nimeni nu aștepta niciun tren. După un timp se urcă într-unul din trenuri foarte hotărât. Privea foarte atent pe geam, nu voia să adoarmă de teamă că cineva îl va împiedica să ajungă la destinație sau că îl va despărții de acele amintiri ascunse-n cartea aceea. Ajuns la destinație, coborî grăbit și porni hotărât într-o anume direcție ce părea că o știe atât de bine. Nimeni pe drum, se-auzea din când în când un greier fluierând pe marginea șoselei. Ajunsese pe pod, același pod din visul avut, privea luna ce lucea în apa clară, atât de neagră acum, părea a fi o noapte.
- Unde ești? De ce nu mă mai chemi la tine?
Aștepta privind apa ca ea să apară, să zică ceva, dar nimic. Era liniște, doar vocea lui se-auzea. Ea nu venea... Foarte sigur pe ceea ce face, luă cartea și o aruncă în apă.
- S-a terminat! De mâine sunt altul!
Porni încet spre gară, îngândurat. Acum știa foarte bine că ce-a făcut era ceea ce trebuia, că acest lucru trebuia să-l facă de mult timp. Se simțea eliberat ca și când toate acele amintiri erau o povară pentru el. Acum era hotărât să înceapă o nouă viață. Mergea încet, privea înainte, dar în fața lui era ceață, nu vedea decât ceea ce trebuie să facă și nu ceea ce era de fapt. Pornea spre viitor.
Părea a fi hipnotizat, nu privea deloc în stânga lui, nici în dreapta, știa care este drumul său și era preocupat doar de asta când se auzi ceva, o bubuitură, apoi o frână scrâșnind pe șosea, simți o durere puternică și-și pierduse cunoștința. Din mașină coborî în grabă un bărbat și speriat ridică corpul căzut pe șosea, urcă în mașină și porni spre spital. Sângele curgea din ce în ce mai mult, iar el nu se mișca. Ajuns la spital, bărbatul a spus ce s-a întâmplat, era foarte speriat, nu știa nici măcar că nu avea voie să ridice trupul victimei, era complet derutat. Dus în sala de operație omul deschise un ochi, apoi celălalt, vedea doar lumină, se uita cu ochi mici la aceasta. N-a spus nimic, i-a închis plecând spre altă lume. Întunericul îi acoperi ochii, era noapte în el de acum. Salonul era gol, soarele răsărea pe bolta cerească, o altă viață s-a născut.