Întredeschis

Pe geam nu vezi nimic
mai bine închizi ochii
e tot negru
se mai topește un fulg
și-mi pare atât de rău după câte unul
de parcă s-ar desprinde din mine
și-ar muri de tânăr
nu te lăsa
dacă te uiți prea mult în mine
o să te sperii și o să cazi
te apleci prea mult peste o fereastră larg deschisă
nu sunt naivă să te privesc desenat
și să zâmbesc
îmi dezbrac gândurile în fața oricui
îmi vând creierul
ca pe niște haine vechi purtate de prea multe ori
și strig ori de câte ori am ocazia că sunt eu

m-ai putea citi ca pe un jurnal
dar dacă te-aș învăța unde începe realitatea
mă tem c-ai să mă destrami ca pe-o bluză
doar să ajungi la firul dorit
nu ești pregătit pentru o viață în plus...

Ce-nseamnă să fii om?

Orchestra caută sunete să-și lege corzile
cu ochii tăi
în gară
un câine latră a jale
și-o ușă scârțâie să ridice ceața
se-aude un copil
parcă-mi tușește în creier
și mă scutur ca de un tremur
nu toate gările sunt la fel

m-alergi prin zăpadă
picioarele-mi sunt înghețate
aud doar zarva trenurilor
ce pare că-mi iese de sub picioare
vântu-ți suflă geana de pe obraz înainte s-o prind
ești mai cald ca ultima dată
și nu știu de ce
uneori mă întreb
ce culoare are viața ta?

în seara asta
gara prinde liniștea și se rotesc într-un joc
mă amețește privirea ta
mă simt închisă într-un glob de neviață
și dau din picioare să mă trezesc
n-am ajuns prea departe
pe pod nici câinii nu mă mai văd
fiecare se îngrijește de sine
ce-nseamnă să fii om?

Eres

Ești o viață
prea naiv să-nțelegi războaiele purtate cu noi înșine
și răul inconștient pentru care o să fii trist cândva
m-aș rupe-n bucăți cu zece mâini deodată
dacă aș știi că pot umple un gol pe care l-am lăsat
sau poate m-aș da pradă câinilor
să nu mai știi că exist

e cam târziu
ascult flacăra ce-mi arde în sobă
mă chinuie vise, eresuri, cuvinte
cu fiece tremur ce urcă spre gânduri
mă simt mai păgână

aș pune un zid între mine și tine
între ceea ce cred și ceea ce simt între noi

m-aș dezbrăca in mii de cuvinte
de frica nebună, reproșuri ce mistui
spunându-mi că-i bine să fiu doar cu tine, să fim absoluți
mi-e teamă de mine când vrei să te-apropii
m-aș ține legată să nu pot fi eu
să mă lepăd de tine
mă leagănă gândul că nu ești cu mine în zori.

Neobişnuit

Dacă aş fi pădure
cu drag mi-aş pune sufletu-n culori
şi te-aş lăsa să te apropii
ţi-aş şopti acelaşi poem

tu încerci să dezlegi cuvinte încrucişate
nu ştii că te văd

dar sunt om
nu ascund nimic
dimineaţa nu se trezeşte odată cu mine
mă lasă să încerc prima frigul de afară
niciodată nu ştiu cum s-o astept
şi cum se arată

deci simt
doar tu îmi spui că sunt mai rece ca toamna

timpul se aşteaptă să ţin pasul cu el
nu mă grăbesc
mă gândesc la lucruri banale
şi vreau să semăn cu mine
trage-mă de mână
vreau să mă întorc pe dos.

Toamnă

Hai să ne jucăm de-a toamna
tu răpeşti ploaia
iar eu pictez foşnetul frunzelor ce cad
zilele îmbătrânesc mai devreme
o să-mi strâng părul când încerci să prinzi vântul
sigur se împotriveşte
mi-e teamă mai mult de copilul din mine
aruncă creioane colorate şi se ascunde de frig
dac-ai începe să-i vorbeşti
s-ar adăposti la umbra sufletului tău
şi te-ar prinde în braţe
m-aş naşte încă o dată dacă aş ştii că-i dau viaţă
iar toamna prin noi e mai vie
şi ploaia ne-mbie să zâmbim
copilul râde de mine
îmi spune să fiu, să trăiesc acea zi.

Prea devreme

Vremea se-apleacă peste umerii mei
simt fiecare zi
ca desprinsă dintr-un ton preluat de bătaia vântului
și oprită într-un nai stricat
am ajuns să mă cuprind și să trag de mine
mă privesc în oglindă
poate dacă m-aș privi mai des
n-aș mai uita cine sunt și ce caut aici

în depărtare norii se-nchid
vântul mă-mpinge ca un tată
copilul temut de valuri, timid
m-aș opri să-i strig să aștepte
că sunt mare acum și eu decid pentru mine
dar par că ascult

aș vrea să cred că încă e vară
dar frunzele cad prea devreme în mine
cu-n salt am ajuns în ziua de mâine
și nu mă grăbesc să nu fiu copil
sunt zile și plouă și cresc neschimbate
călăul le-adună, se trec pe caiet
el coase oglinzi de cămașa de noapte
de ziua de ieri, de mâine grăbit.

Ezitare

Mintea mea își cântărește gândurile
păreri diferite se leagă de aceeași umbră
și dau din picioare ca un copil ce vrea atenție
nu știi ce să crezi
dacă încă ești cel sau cea de ieri
sau mâine a venit prea devreme
poate timpul a evadat dintr-un sanatoriu
și își face de cap
mi-e frică să nu mă pierd
să nu mă cuprindă ca pe o pradă
și să cad
încă mi-e teamă să nu cad
unii nu se grăbesc să ia decizii
dar eu ți-am mai spus
mintea mea nu-i un borcan cu murături pentru iarnă
mi-e greu să mă desprind de trăiri
și să curg, să mă vărs ca o ploaie
dar mai greu e atunci când
m-aș deschide-n culori și nu pot
nu vreau să accept
că o viață n-ajunge să fiu ce-mi doresc.

Autumnal

Aceleași drumuri
un sentiment de regret mă încearcă
când privesc fumul de deasupra câmpului
e ca și când ai pierdut ceva
cândva, demult

oamenii din tren își povestesc viața
dar în tren e frig
iar cuvintele încarcă mai puțină emoție
au avut curajul să îmbătrânească
și acum se bucură de fiecare pas spre trecut
unii-și desfac rănile și cer milă
mamele lor au obosit să-i mai certe
și s-au dus devreme
copiii pun intrebări, e și firesc
uneori îmi par că vor să cunoască totul
ca niște mici savanți

spre orizont culorile se împletesc
făpturi maronii se adună în stoluri
se-ndreptă spre sud
tot pământul se-adună în mine și iese mărunt
și greu ca un strigăt
se rupe-n bucăți, se întinde-n ecou
ca un nor risipit cu-n aer de somnolență acută
te mai văd printre gene estompat ca o umbră
niște linii-ntrerupte se agită nespus
se dilată atomii, conturu-ți dispare
și suntem deschiși
eul meu se agață de alt cer intern, departe de tine.

Altfel

Pe la 6
oamenii de pe strada mea își părăsesc trupurile
și se îndreaptă spre gară
îi vezi cum se mișcă greoi
de parcă ar avea pietre în gânduri
te și ferești că poate le aruncă după primul salut
mintea lor se trezește mai târziu
când plouă
își dizolvă sufletul la o cană cu ceai
ei cred că se încălzesc
sunt mai ușori până ajung acasă
apoi se îmbracă cu alte griji

tu nu-mi spui niciodată ce gândești
trebuie să ghicesc dacă mă asculți
iar când vorbești, prefer tot să taci
nu știu ce ne ține-mpreună
ceilalți trăiesc și fără noi
eu duc aceeași viață și singură
deci e la fel

n-ar trebui să-mi spun doar mie asta
dar nu am de ales
gândurile pornesc de la mine

la casa cu numarul 13 stăteai și tu
m-am întrebat mereu dacă îmi porți noroc sau nu
într-un final am aflat că n-ai nicio grijă
tu ești cu lumea ta
iar visul ăla cu amândoi îmi aparține
oamenii de pe strada mea trec și prin fața porții tale
treceau și anul trecut, dar acum grăbesc pasul
inima le bate mai tare.

Decădere

Vara-și cheamă pruncii abătuți
inimile lor stau pe vârfuri să ajungă aerul cald
ăia mici plâng de foame
vinovații mușcă din trup cu nesaț
iar noi ne-nghesuim degetele în buzunar
și ne jucăm cu minți închise
nu ne-angrenăm decât în jocuri murdare
și tragem de noi ca de cârpe în zori
ne zbatem în zori
cu venele goale și gâtu-i uscat de multe cuvinte
prea multe cuvinte fără astâmpăr
prea mulți trecători căzuți în derivă
cu suflet uscat
și-i vezi cum se-adună la colțuri de stradă
cu mințile strânse de frică
te-ar prinde de gânduri și-ar scoate din tine
tot jarul și mila
fiori te cuprind când vezi decăderea
din nudul gărilor mute
ți-e teamă să treci, să te-mpiedici de tine
în vis
ne ținem de mână cu vântul de toamnă
nu suntem mai buni nici într-o mie de ani
tu sari în neant să mă prinzi brusc în brațe
eu stau și aștept ziua de ieri.

Apăsare

Îngălbenesc castanii, aeru-i greu de fum
cerul a obosit
iar norii poartă doliu
pe la patru gara era plină
oamenii ce mă cunosc își pun gândurile deoparte
și par că mi le spun doar mie atunci când ne-ntâlnim
dacă-i privesc în ochi
parc-aș trage cu privirea un fir de ață
și și-ar lăsa mintea să se verse
nu mă plâng că mă-ngrămădesc cu prea multe cuvinte
dar sunt momente când prefer să fiu cu mine
să despic fiecare imagine și să fiu părtaș fiecărui atom
sunt zile când aș lua orice tren în sensul opus
și m-aș rupe de tot ce mă ține
aș urca pe cel mai înalt munte doar să strig că mi-e bine
și te-ajung
sunt zile când mor câte puțin în mine
și nu-s decât om.

Compulsiune

Am ieșit să mă plimb
nu mai văzusem de mult colțurile tăcute ale orașului
mi-era dor să mă desprind de camera
ce mă ținea închisă de câteva zile
pe deal liniștea e mult mai adâncă
se văd crucile și casele nou zugrăvite
cerul se surpă, iar păsările caută o altfel de căldură
aici sus pomii se înalță în mine
puterea parcă te strânge în brațe
și ți-ai striga numele să asculți dacă te auzi
să vezi dacă te aude cineva
dar nu ai timp, asta îți trece prin minte

când sunt singură în capul meu e un trafic continuu
lumea se adună și țin conferințe interminabile
fiecare în legea lui

deasupra orașului sunt mai mare
ceva din mine se înalță deasupra mea
și cu ghearele scoase vrea să cuprindă pământul
dacă m-aș vedea, aș plânge de multe ori
nu știu cine lasă demonii să intre în mine
se ascund în inconștient
stau la pândă și ies când e liniște
uneori mi-e teamă să stau singură
mă tem că ar ieși din mine și n-aș putea răspunde
și vreau să-i alung, chiar vreau
e ca și când aș pune instinctele în cămăși de forță
și le-aș lega să nu mai scape
uneori reușesc
alteori descarc tot ce se află în sine, apoi tac
abia atunci liniștea coboară și-n mine
și mă simt om.

Început

Pe pasarelă fantasme elegante se plimbă agale
cu capu-n pământ
când le privești se închid în capsule etanșe
și trec fugitiv
doar noaptea sufletele lor se țin cuminți de mână
și nu le vede nimeni
se supun colțurilor întunecate
și se feresc să nu adoarmă într-un vis

oamenii de pe strada mea dansează în ploaie
iar eu aș fugi dintr-un oft adânc spre tine

tot cerul se surpă în oglinda din mână
iar vântul râvnește, trece prin mine
și-un tremur lăuntric mă prinde, mă-ncarcă
c-o neputință stranie
și-atunci aș ieși ca un strigăt din mine
m-aș rupe de trup ca o umbră senilă
și-aș făuri din haos un nou început

eu încă aștept să mă nasc.

Lucruri comune

Dacă mi-aș asculta gândurile
poate aș știi unde duc
poate aș înțelege ce mă frământă
și unde se ascund cuvintele rostite
ți-aș spune că vreau să fiu singură
să fixez coșul de porumb cu privirea
sau să urmăresc pliculețul de ceai din cana verde
să mai simt doar gustul de cireșe dulci
li s-a dus vremea
acum ne uităm unul la altul
mai mult tu îmi urmărești privirea
iar eu mă feresc de ce-ai putea spune
ceaiul de cireșe nu mai are gust
nu știu ce ne leagă
dar îmi place liniștea dimineții de duminică
angoasa se desface în mine
tot ce-i în mintea mea se destramă în idei scrise
pe care tu le citești târziu
dacă mă lași să tac, cuvintele mă rod pe dinăuntru
iar trecerea timpului doare

oamenii vorbesc despre lucruri comune
noi nu le-am găsit încă.

Mesaj

M-am oprit pe marginea zilei să-mi trag sufletul
soarele arde cu putere
iar casele par că dospesc
rafale de vânt se lovesc de mine
sunt imună
parca mi-e dor să iubesc și nu-mi dau voie să-ncep
se poartă toamna în inimi și gânduri
picioare interne mă calcă pe suflet
să fie mai mic și să iasă
făpturi ruginii foșnesc agitate niște coli de hârtie

cei ca noi își rup unghiile pe un colț de tablă
își adună nervii despletiți
și-apoi zbiară căutând ajutor

n-ai cum să vezi mai departe
e ca și când ochii-și deschid înăuntrul
și cauți să aprinzi becul pentru că nu înțelegi noaptea
vrei să ieși din tine, dar venele te strâng
te uiți cu teamă-n jur
te retragi din luptă și fugi
a doua zi te întorci
o iei de la capăt, cu alt ințeles
când privești de aici, ai curaj să zâmbești
te pot ține de mână.

Cuvinte

Uneori mă întreb ce se ascunde-n cuvinte
și de unde vin
mă tulbură fiecare-nceput de discuție
până la primul expir
apoi parcă m-ai prinde de degete
și mi-ai spune să mă opresc că-i mai bine
atunci te las să mă porți
te simt ca pe-o ploaie în ritmuri allegro
pe umerii goi
mă desprind de concepții
ca un sunet eliberat din robia unui cântec
și condus spre neștiut
mă retrag într-un suflet naiv
inima nu mai bate la fel
o las să-mi dicteze următorul minut, următoarea trăire
e liniște
un cuvânt se dezleagă
se stinge treptat în ecou.

Alt orizont

Gândurile mele au Parkinson
prin mine trec umbre ce zbiară
și dor
în palme ai aceeași cutie în care se zbate teama de Eu
plămânii nu te mai țin să m-ajungi
și e trist să știu că exiști în acest film
te-aș scoate din minți
dar te simt tot mai cald
poate ești sânge deja
și mă mistui
grădinile-s deschise
iar eu gândesc prea mult
poate pierd esența
mă îngrijesc de ce-mi mișcă sensul
simt doar că mă calci cu ghete murdare
și râzi
mă trezesc prea des încă fixată într-un punct
apoi să mă scutur de tine ca de un vis străin
ca să pot respira
ne place trecutul
dar eu văd înaltul în alt orizont.

Spre azi

Mi-s ochii plini de ceață,

lumina-și înfige unghiile-n mine și trage

ca de o cârpă ce spală podeaua.

Vopselele se scurg,

conturul le scapă în mințile tunse de gânduri.

De-atunci nu mai știu

m-am trezit într-o viață

cad, mă ridic, alerg, mai visez

dar de mâine e soare și cred că se-ntâmplă.

Exist fără teamă

am drept la o umbră

nu-s ochi, dar prezentă în haina ce-o port.

Când plouă-s cu mine

m-așez într-un colț și cos același minut de liniște.

Mă găsesc mult mai vie în sunete moarte

despărțirile se aleg în tocul ușii

când cineva decide că ai stat destul pe aici

și te ia să încerci altă lume

sau poate să-ți dea altă viață.

Nu știu, dar accept

de ieri dansez același ritm și sunt mai aproape de mine.

De ieri nu-s doar eu

sunt un cumul de stări

dar mi-e bine.

Patru

Am zburat ca un gând

redeschis într-o carte la pagina patru.

Iarba e la fel de verde ca anul trecut, iar

zilele curg în aceeași direcție;

măcar nu amețesc.

La pagina asta te regăsesc cel mai bine.

Mă descopăr și eu, iar tu

te lași să fii tu

cu toate din jur și ți-e bine.

Copile, ai crescut,

anii aleargă-ntr-un zâmbet.

Legăm amintiri, ne prindem de vise...

Continuă să fugi,

să iei ce-i mai bun

din patru cărări diferite.

Libertate

Orașul a căzut în alb
uneori vreau să plâng
să ascund timpul într-o cutie
și să cânt
prin mine să curgă ploi
iar pietonii să treacă pe roșu
de la o stare la alta
la capătul meu se termină ceața
de acolo începe secundarul să fugă
ca un gând amețit.
Mi-am zis să fiu eu
să ies din mine
ca dintr-un costum de vină
și să râd
să-mpart emoția de a trăi liber.