Isterie

Copilul meu afon se strânge de gât și zbiară

se aruncă-n noroi și te caută

își smulge firele de păr

dar gândurile nu s-au oprit acolo

le-am zis deja

iar tu te uiți confuz la fumul din grădină și pleci

cine a dat foc toamnei

mă doare

copilul se vede-n oglindă un adult caraghios

își adună picioarele-n mine și mă lasă să fug

ne depărtăm tot mai mult.

A venit toamna

A venit toamna
eul meu stă închis într-o cămară cu pereții lucioși

ca într-o cutie de bomboane goală

și decupează stele

eul meu își ia copilul de mână și se retrage într-o margine

până-și revine

apoi își arată hainele noi tuturor

de la mine spre interior se cântă pe două coarde

pe cea dreaptă îmi dau voie să simt

să mă deschid ca o rană și să plâng

pe cea stângă mă-ndrept, mă cert

supraeul mă-nchide între patru pereți de cămară

a venit toamna

eul meu așteaptă să plouă

cuminte se pictează cu întuneric.

Marea

Aș strânge în brațe marea
ca pe o mamă tristă

ce-și caută agitată copiii

i-aș împleti valurile într-un joc de cuvinte

pe care l-aș cânta noaptea

să nu se simtă singură

până adorm

aș asculta plânsetul ei dimineața

când mă trezesc prea devreme

și mi-e dor de tine

fiecare apus aici mi-amintește de noi.

Cu mine, cu noi

Mi-e dor de momentele când sunt singură cu mine

când cobor în adâncuri

ca într-o mare neagră să mă regăsesc

acolo jos e liniște

poți înota în voie

nimeni nu spune nimic

ești liber să te deschizi ca o scoică 

deasupra gândurile stau la rând

uneori se înghesuie și e cald

respiri mai greu

obosești

și vrei să stăpânești trăirile nesupuse din tine

de multe ori

prefer să ascult tăcerea-n care munții își duc viața

să-mbrățișez ploaia

să vorbesc cu marea

să te privesc prin ochelarii de soare

să-nec cuvintele în mine

și să uit

să uit ce gândesc 

și că mi-e dor de tine

de multe ori te-aș prinde într-o mână

te-aș strânge în pumn

ca pe-un smoc de noroc

și te-aș sufla în zare

de multe ori te-aș iubi infinit...

Ancore

Încă-s aici
ceva mă ține de locul ăsta
de dumbrăvile verzi 
ceva mă ține de tine
ca o undiță ce mă vrea la mal de fiecare dată
când încerc o scăpare
și visez
visez prea mult
uneori aș vrea să nu mă trezesc
mi-aș pune piedică să nu mă proptesc în loc
și să râd
uneori râd de mine
mă grăbesc să înalț zmee colorate
ca un copil ce-și spune că vrea să fie mare
și la prima căzătura plânge
țin mai mult la ziua de ieri decât la cea de mâine
și-mi place să sper 
că te găsesc tot aici când revin.

Cer și pământ la apus de mai

Pe câmpul cu maci

copiii se-mbată cu soare

oricine și-ar zări visurile aproape

unii se-ntind să le prindă

ca după niște păpădii suflate

în vânt

norii s-au fardat cu țiclam

și au ieșit la plimbare

nu obosesc niciodată

nu știu câți se întreabă unde e capătul lor

spre ce se îndreaptă

și de unde vin.