Maturitatea socială

Teoria Maturității Sociale și întrebările ridicate de aceasta sunt dezbătute de către Robert Kegan în cartea sa, Evoluția Eului (The Evolving Self) și dezvoltată în munca sa ulterioară – Deasupra capetelor noastre (In Over our Heads). Mark Dombeck a fost interesat de munca și cartea lui Kegan, întrucât face o sumarizare a acesteia în unul din articolele sale. Maturitatea socială se dezvoltă în straturi succesive precum maturitatea cognitivă, progresând de la cea mai simplă formă de înțelegere a lumii sociale la cea mai complexă. Mai multe aprecieri simple ale lumii sociale și ale emoțiilor umane sunt fundamental inexacte și nu se potrivesc pentru complexitatea actuală a lumii în care trăim. Totuși ele reprezintă ceea ce oamenii pot cel mai bine să facă în momentul de față.

Aprecierile complexe ale lumii sociale evoluează în existență, așa cum o persoană devine capabilă să aprecieze lucrurile abstracte. Indivizii sunt inițial încorporați în propria lor perspectivă. Ei văd lucrurile doar din propriul punct de vedere și nu pot să înțeleagă cum se poate vedea din altă perspectivă. Nu sunt capabili să înțeleagă că felul cum arată în fața celorlalți este, de fapt, esența și definiția a ceea ce înseamnă să fii subiectiv cu tine însuți. Atunci când ești capabil să apreciezi lucrurile din mai multe perspective diferite, poți spune că ești relativ obiectiv.

Noile straturi ale dezvoltării sociale/emoționale apar atunci când oamenii devin capabili să vadă o perspectivă socială tot mai mare și mai largă. De exemplu, momentul în care o persoană reușește să înțeleagă pentru prima dată ceea ce alții gândesc sau simt. În acel moment, persoana face un salt din subiectivitate într-o perspectivă a lumii, care este puțin mai obiectivă. Dacă individul poate înțelege aceste aspecte, atunci el se poate imagina cum ar trebui să arate prin ochii celorlalți și înțelegerea despre propria persoană devine mai obiectivă.

Acest proces de a deveni mai puțin subiectiv este un act de maturitate și, astfel, suntem capabili să apreciem complexitatea lumii sociale. Fiecare strat nou de conștientizare, fiecare expansiune sau perspectivă pe care o persoană o dezvoltă este mai obiectivă și oferă o perspectivă mai bună și mai largă a lumii sociale decât înțelegerea precedentă, dar, de asemenea, mai puțin obiectivă decât înțelegerea care va urma în mod logic.

Unde se termină acest progres? Teoretic, se termină în iluminare, înțelepciune sau individuație, în orice statut de genul sau atitudine în care tot ce poate fi înțeles obiectiv este înțeles obiectiv și nu există altă subiectivitate în care se poate cădea. Practic, se termină când ajungem la cel mai înalt nivel al maturității sociale care poate fi atins. Puțini oameni devin mai maturi social.

Etapele Maturității Sociale
Există cinci stagii sau perioade de dezvoltare: incorporativ, impulsiv, imperial, interpersonal și insituțional. Foarte rar, printre indivizii de gen masculin, se ajunge la stagiul inter-individual al conștientizării. Dar mai rar se ajunge la statutul de individualizare.

La început, nou-născuții sunt toți subiectivi și nu apreciază nimic din perspectivă obiectivă, de aceea nu se pot aprecia și conștientiza real. Ei nu știu să interpreteze mai nimic și singura modalitate de a interpreta lucrurile este propria lor perspectivă, care nu este dezvoltată aproape deloc. Ei pot să-și recunoască părinții, dar asta nu înseamnă că sunt capabili să aprecieze că părinții lor sunt două entități separate și au propriile lor nevoi.

Stagiul incorporativ. În acest stagiu, simțul eului nu este dezvoltat. Nu se poate vorbi despre eu, deoarece în mintea nou-născutului nu este nici mai mult nici mai puțin decât experiența personală asupra simțurilor. Acesta este încorporat în propria experiență senzorială și nu conștientizează altceva. Folosindu-și simțurile și reflexele, copiii își dezvoltă reprezentările mentale ale acestor reflexe. Reflexele și senzațiile sunt primele obiecte mentale, primele lucruri care sunt înțelese ca fiind componente distincte ale eului.

Stagiul impulsiv, denumit tocmai pentru a sugera faptul că impulsurile îl încorporează pe copil. Simțul asupra propriei persoane este identificat cu nevoi precum: hrana și somnul. Dar încă nu sunt capabili să înțeleagă faptul că ceilalți oameni există ca entități independente.

Stagiul imperial. Copilul este un ”mic dictator”. Acesta este conștient că are nevoi, că poate manipula lucrurile astfel încât să-și satisfacă nevoile. De asemenea, nu este conștient că și ceilalți au nevoi, știe doar că are nevoile sale și nu ezită să și le exprime.

Stagiul interpersonal. Copilul începe să înțeleagă că există și alte persoane ale căror nevoi trebuie luate în considerare pe lângă ale sale. Perspectiva copilului se extinde de la propria perspectivă la a celorlalte persoane importante din jurul său. Conștiința și potențialul de vină și rușine se nasc, la fel și empatia. Totuși, copilul nu are niciun principiu după care să se ghideze în privința prioritizării nevoilor. El nu știe nevoile cui sunt mai importante: ale sale sau ale celorlalți. Unii dintre ei exprimă faptul că nevoile personale sunt mai importante decât ale celorlalți, alții ar putea spune inversul, iar alții pur și simplu nu pot să-și exprime părerea.

La un moment dat acesta devine conștient de faptul că un principiu de ghidare ar trebui stabilit și că acesta îl ajută să determine ce set de nevoi ar trebui satisfăcute mai întâi în funcție de circumstanțe. Acesta este primul moment în care se poate spune că acest copil are valori, credințe și principii. Această perioadă este denumită de către Kegan ca fiind stagiul instituțional. Ideea copilului despre eu devine ceva ce poate fi descris ca valori instituționalizate. De exemplu a fi onest: ”Sunt o persoană onestă. Încerc să fiu drept și curajos.” Aceste valori încep să ghideze aprecierea copilului asupra condiției de membru al familiei și al societății. Fundamentele morale, etice și legale ale societății încep tocmai de la acest stagiu. Mai mult, copiii care ating acest level al maturității sociale înțeleg nevoia pentru legi și coduri etice care trebuie să ghideze comportamentul fiecăruia. Pentru multe persoane, maturitatea socială pare să se oprească aici la stagiul instituțional. Acest stagiu fiind stagiul maturității adultului convențional.

În următoarea etapă copilul începe să realizeze că există mai multe modalități de a fi corect și onest sau curajos. În stagiul inter-individual persoana recunoaște o diversitate de căi în care poate acționa, dar în conformitate cu un sistem de valori coerente, care nu trebuie să fie neaparat propriul sistem de valori.

Personalitatea pasiv-agresivă vs personalitatea evitantă

Așa cum am promis în primul articol despre personalitățile dificile, am descris câteva dintre acestea, iar acum am ajuns și la ultimele două, pe care am ales să le tratez și să vi le expun și vouă. Este vorba despre personalitatea pasiv-agresivă și cea evitantă.

Personalitatea pasiv-agresivă caracterizează o persoană care adesea manifestă rezistență la exigențele celorlalți și nu tolerează ordinea. Această persoană o găsim de multe ori în cei despre care spunem că ”ne vorbesc pe la spate”. Discută excesiv de mult ceea ce i se cere și îi critică, mai ales pe cei care prezintă autoritate în fața ei. Amână rezolvarea sarcinilor, este intenționat ineficientă și se plânge că este neînțeleasă sau desconsiderată.

Deviza personalităților pasiv-agresive poate fi: ”a te supune este o adevărată înfrângere”. Un ordin sau chiar o simplă solicitare poate trezi un sentiment de revoltă și de frustrare. Agresivitatea față de autoritate se manifestă prin pasivitate. Ni se întâmplă multora să reacționăm la fel în diferite situații, însă poate fi vorba despre o tulburare de personalitate doar atunci când anumite comportamente sunt prezente în mod constant, în toate planurile vieții.

Cum să ne purtăm cu personalitățile pasiv-agresive? În primul rând să fim amabili. Personalitățile pasiv-agresive sunt foarte susceptibile la tot ce pare a fi desconsiderație. Ar fi recomandabil să avem grijă la atitudinea și felul în care îi cerem ceva unei astfel de persoane. Personalitățile pasiv-agresive încearcă adesea sentimente de furie; dacă sunteți binevoitori cu ele, șansele ca lucrurile să decurgă bine sporesc.

Cereți-le părerea de câte ori este posibil și ajutați-le să se exprime direct. Astfel, nutresc sentimente că părerea lor contează și că nu sunt desconsiderate. Persoana caracterizată de o personalitate pasiv-agresivă preferă să-și exprime în mod indirect agresivitatea, crezând că, astfel, se expune mai puțin riscurilor decât dacă și-ar exprima direct dezacordul.

Este, de asemenea, necesar să le reamintim care sunt normele după care lucrăm fiecare dintre noi, să fim puțin conservatori, însă, nu e recomandat să le criticăm ca un părinte sau să ne prefacem că ignorăm împotrivirea. Un comportament pasiv-agresiv reprezintă un mod de a transmite ceva, iar dacă vă prefaceți că nu percepeți ceea ce se întâmplă, persoana tinde să-și intensifice sentimentele negative. Nu vă lăsați antrenat în represalii reciproce.

În ceea ce privește personalitatea evitantă, aceasta poate fi caracterizată prin hipersensibilitate: criticile și ironiile o înspăimântă, îi este teamă de ridicol; evită să relaționeze cu ceilalți și situațiile în care i se pare că ar putea fi jignită; autodepreciere: stimă de sine scăzută, fără încredere în propria persoană, în propriile capacități și competențe; îi este teamă de eșec.

Pilkonis (apud Lelord, André, 2011) afirmă faptul că există două tipuri de personalități evitante: persoane caracterizate de o mare anxietate, dar care au și relații pozitive cu câteva persoane și persoane anxioase, extrem de susceptibile, care nu au încredere în ceilalți și trăiesc singure. Cauza este calitatea relațiilor cu părinții; în funcție de acestea, deosebirea dintre cele două tipuri se decide în copilările.

Cum să ne purtăm cu personalitățile evitante? Personalitatea evitantă se simte inferioară și se teme că poate fi respinsă sau ridiculizată. Ceea ce putem să facem este să o facem să înțeleagă că cel mai potrivit mijloc de a reduce starea de anxietate este acela de a-i confrunta pe ceilalți. Este recomandabil să le propunem obiective de dificultate progresivă, să le arătam că părerea lor contează, că ne interesează și că pot conta pe sprijinul nostru. Persoanele caracterizate de acest tip de personalitate sunt înclinate să creadă că a contrazice pe cineva duce la un conflict din care au doar de pierdut. Ele trebuie să știe că acceptăm să fim contraziși, iar dacă vrem să le aducem în vedere un comportament negativ, este important să ne raportăm clar la acel comportament specific.

Nu este recomandat să le ironizăm deoarece aceste persoane sunt hipersensibile. O ușoară remarcă poate să le rănească foarte mult. Trebuie să avem grijă și la atitudinea și comportamentul nostru, nu este deloc util să ne enervăm sau să le lăsăm să-și asume toate muncile care consideră că le sunt potrivite, deși pot mai mult. Iar dacă aceste comportamente evitante tind să devină maladie, putem să le recomandăm să consulte și un specialist.

Bineînțeles aceste tipuri de personalități dificile pot apărea și combinate, precum: personalitatea narcisic-histrionică și personalitatea evitant-dependentă; dar mai există și alte tipuri de personalități dificile, despre care probabil ați mai auzit: personalitatea antisocială, personalitatea borderline, personalitatea schizotipală, personalitatea sadică sau personalitatea cu conduită de eșec.
În ceea ce privește originea acestor personalități dificile, cercetătorii au căzut de acord asupra unor aspecte: personalitățile dificile sunt produsul complex al unor predispoziții înnăscute, transmise ereditar și al influențelor exercitate de mediul înconjurător încă din primele zile ale vieții.

Bibliografie:
Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.

Psiholog Mirela Aldea

Personalitatea depresivă vs personalitatea dependentă

“Nu mi-ar plăcea să fac parte dintr-un club care să mă accepte ca membru (Marx)” ar spune un depresiv. Personalitatea depresivă poate fi definită prin caracteristici precum: pesimism, dispoziție tristă, anhedonie și autodepreciere, însă nu este obligatoriu ca o persoană, despre care se spune că are o astfel de personalitate, să fie caracterizată de toate cele patru trăsături.

Cum să ne purtăm cu o personalitate depresivă? În general, individul are o triplă viziune negativă: aupra propriei persoane, asupra lumii și asupra viitorului. Această viziune este numită și triada depresivă. Avem tendința de a-i îndemna pe cei din jurul nostru să privească partea plină a paharului, partea pozitivă a lucrurilor, însă tocmai acest lucru nu este de recomandat atunci când venim în contact cu o personalitate depresivă. Este ineficient să le spunem ce să facă sau că nu este bună perspectiva din care privesc lucrurile. Făcând asta nu le facem decât să se simtă respinse, neînțelese și desconsiderate. De asemenea, să le facem morală este cu atât mai puțin recomandat. O personalitate depresivă s-ar simți vinovată pentru ceea ce este și cum este.

Bineînțeles, nu trebuie nici să le lăsăm să trăiască în lumea lor. Putem să le atragem atenția prin întrebări asupra laturii pozitive a situațiilor sau să-i implicăm în activități agreabile, situații sau activități despre care știm că le fac plăcere. Personalitatea depresivă se autodepreciază; afecțiunea și considerația noastră sunt benefice acestor persoane, însă condiția este ca această apreciere să fie sinceră. În cazul în care vorbim despre o maladie, cea mai potrivită modalitate prin care le putem ajuta este să le recomandăm un specialist.

Oarecum în opoziția personalității depresive este personalitatea dependentă, care insistă asupra nevoii sale de a fi acceptată de ceilalți. Pentru a fi acceptată în grupuri, personalitatea dependentă este gata să facă multe compromisuri. Trăiește cu două convingeri foarte bine înrădăcinate: nu poți face nimic singur, iar ceilalți sunt mai puternici decât ea, dar dacă sunt binevoitori, te pot ajuta.

În relațiile sale cu alții, personalitatea dependentă trece sistematic prin trei faze: o fază de agățare în care persoana face tot posibilul să fie acceptată, o fază de dependență și o fază de vulnerabilitate, în care devine conștienta de dependența sa de ceilalți.

Poate ne întrebăm cum ajungem să fim depepndeți de oamenii din jurul nostru. Se spune că anumite comportamente parentale, anumite atitudini educative, evenimente de viață ar putea duce la conturarea unei personalități dependente. Copiii preiau comportamentul părinților și nu fac ce îi sătuiesc aceștia, considerând că adevărul stă în acțiune și nu în cuvinte. Atitudinile de dependență ale părinților față de orice autoritate exterioară sunt ”copiate” de către copii, chiar dacă sunt îndemnați la autonomie. Există două tipuri de atitudini parentale care duc la apariția unor trăsături de personalitate dependentă: părinții șovăielnici, care nu le arată copiilor destul interes și care induc copiilor convingerea că trebuie să-și sporească eforturilede a se agăța de părinții de care supraviețuirea lor depinde și părinții supraprotectori care transmit copiilor lor că sunt vulnerabili și că lumea este plină de primejdii.

Cum să ne purtăm cu o personalitate dependentă? Recomandabil este să le lăudăm mai mult inițiativele decât reușitele, care de multe ori nu reflectă adevărata lor implicare. Nu le criticați inițiativele, chiar dacă nu sunt bune. Ele au nevoie să banalizeze eșecurile. Nu le dați pe tavă răspunsurile la întrebări și nu luați decizii în locul lor, lăsați-i să pună în balanță argumentele, să ia singuri decizii și să-și exprime punctul de vedere. Persoanele caracterizate de o personalitate dependentă trebuie să conștientizeze faptul că oricine poate avea îndoieli și slăbiciuni, nu ezitați să le cereți părerea, ajutorul său un sfat atunci când este nevoie.

Deși ne simțim, de multe ori, agasați și, poate, sufocați de aceste persoane, nu trebuie să le abandonăm gândind că așa vor învăța să se descurce singure. Nu este nevoie nici să le lăsați să vă ”invadeze”; puteți să le faceți să înțeleagă că există lucruri pe care le puteți face fără ele, iar acest aspect nu denotă faptul că le respingeți.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Personalități dificile 2

Dacă în articolul precedent am vorbit despre personalitatea anxioasă, paranoică și histrionică, în continuare vom avea în vedere și alte personalități dificile, precum: personalitatea obsesională, narcisică și schizoidă, urmând ca în cele ce vor urma să continui cu personalitatea depresivă, dependentă, pasiv-agresivă și evitantă.

Persoana cu o personalitate obsesională este mereu preocupată ca totul să fie făcut ireproșabil. Poate fi numită și perfecționistă, meticuloasă, acordând o mare atenție detaliilor, astfel încât pierde din vedere situațiile în ansamblul lor. Această persoană poate fi caracterizată prin cinci trăsături esențiale: perfecționismul, care de cele mai multe ori duce la nerealizarea sarcinilor și la procrastinare; obstinație; reticență: în relațiile cu ceilalți, persoana este rezervată, îi este greu să-și exteriorizeze emoțiile pozitive; nehotărâre: individul nu se simte capabil să ia o decizie din cauza temei de a nu da greș; rigurozitate morală, fiind foarte conștiincioasă.

Personalitatea obsesională se teme de imperfecțiune și de nesiguranță, simțindu-se obligată să mențină în ordine tot ceea ce o înconjoară. Este exigentă atât cu ceilalți, cât și cu propria persoană, astfel fiind vorba de un perfecționism personal și social.

Cum să ne purtăm cu personalitățile obsesionale? Dacă le arătăm faptul că apreciem rigurozitatea cu care tratează situațiile și activitățile în care este angrenat, obsesionalul se va simți mai în largul său și nu ne va disprețui, iar pe viitor va primi mult mai ușor eventualele critici. Este recomandat să-i fie respectată și nevoia de a ține sub control lucrurile, de a organiza totul de la început, deoarece nu-i place imprevizibilul și detestă să fie pus în situația de a improviza. Mai mult, pentru a le dovedi că pot avea încredere în noi, este nevoie să le arătăm că suntem previzibili și că se poate baza pe noi. Mai apoi, poate fi încercată o descoperire a relaxării.

Nu zice nimeni că trebuie să-i apreciem de fiecare dată, indiferent de ceea ce fac, este recomandat ca atunci când exagerează să le fie adus la cunoștință acest lucru cu argumente solide și prezentate concret, la obiect. Nu încercați, în niciun caz, să-i ironizați, să vă angrenați prea mult în maniile lor sau să-i copleșiți cu prea multă afecțiune, recunoștință și daruri.

Personalitățile narcisice au o foarte bună părere despre propria persoană și vrea neaparat ca și ceilalți să vadă și să recunoască asta. De multe ori, aceste persoane sunt foarte preocupate de înfățișarea lor, dornice de a arăta mereu cât mai bine și încântate de a frecventa persoane importante. Narcisicul știe cum să jongleze cu emoțiile celorlalți, folosind alternativ seducția, critica și elogiile neașteptate. Are sentimentul că este excepțională, deasupra celorlalți și că sunt îndreptățiți să primească mai mult decât ceilalți, manifestă puțină empatie. De asemenea, este stăpânită de ambiția de a avea, de succese și se așteaptă la atenție și privilegii, fără a se simți obligată la reciprocitate. Când nu i se acordă privilegiile pe care le așteaptă, devine foarte furioasă. Individul cu o personalitate narcisică are sentimentul că regulile sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți.

Cum să ne părtăm cu o personalitate narcisică? Ar fi recomandat să le fie arătată aprecierea pe care o merită atunci când sunt sincere, astfel reușiți să le demonstrați că pot avea încredere în voi. Dacă această etapă a fost atinsă, atunci va fi mai ușor să le aduceți la cunoștință, să le explicați și să le argumentați felul vostru și al celorlalți de a acționa și reacționa în anumite situații. Rețineți că narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât voi și așteaptă să fie tratat ca atare, astfel, este recomandat să respectați cu scrupulozitate conveniențele și să nu-l criticați decât atunci când este absolut necesar. În același timp, păstrați discreția în privința propriilor voastre reușite.

Rețineți că este important să nu vă opuneți sistematic personalității narcisice. Nu fiți atenți la tentativele de manipulare și încercați să nu faceți favoruri pe care nu doriți să le repetați. dacă persoana narcisică are o imagine clară despre ceea ce acceptați și ce nu, atunci aceasta se va simți mai puțin tentată să vă pună toleranța la încercare. Este oarecum inutil să vă pierdeți timpul gândindu-vă sau așteptând recunoștință din partea unui individ cu o personalitate pur narcisică.

Personalitatea schizoidă are o înclinație pronunțată spre singurătate și preferă activitățile solitare, necăutând compania celorlalți; pare a fi impasibilă, detașată și greu de înțeles. Îi este greu să-și exteriorizeze sentimentele, pare indiferentă la reacțiile celorlalți fie că este lăudată, fie că este criticată. Din cauza acestora, are puțini prieteni și nu leagă prietenii cu ușurință.

Este destul de greu să înțelegem viața unei personalități schizoide și felul cum aceasta percepe lumea, deoarece nu mărturisește nimic despre propria persoană, despre ceea ce gândește sau simte. Poate ne întrebăm de ce un schizoid este așa și de ce nu relaționează cu ceilalți. Schizoidul este mai puțin abil decât celelalte persoane în a înțelege reacțiile oamenilor din jurul său. Comunicarea cu ceilalți îl solicită foarte mult.

Cum să ne purtăm cu o personalitate schizoidă? În primul rând trebuie să le respectăm nevoile, mai ales cea de a fi singur și să încercăm să empatizăm cu acestea, să-i observăm și să le arătăm că suntem alături de ei, apreciindu-le calitățile și motivându-i să se lase descoperiți. Bineînțeles, nu este cazul să le cerem să fie altfel, să manifeste emoții puternice sau să-i obligăm să poarte conversații nedorite și să nu le respectăm nevoile. Cu toate acestea, ar fi bine să nu-i obligăm să facă ceea ce nu-și doresc, dar nici să-i lăsăm să se izoleze în lumea lor.

Personalități dificile

Personalitatea reprezintă o configurație relativ stabilă de însușiri psihice, care se manifestă constant în comportament, conferind unicitate și individualitate persoanei. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate atât de maniera obișnuită de a percepe mediul înconjurător și propria persoană, cât și de felul în care se comportă și reacționează un individ. De-a lungul timpului, personalitățile au fost clasificate de către mulți cercetători, însă vom lăsa deocamdată acest subiect și ne vom centra asupra problematicii personalităților dificile.

Adesea găsim în jurul nostru persoane pe care nu le înțelegem, spunem că prezintă un comportament deviant, că nu reușim să comunicăm cu ele sau că nu știm ce atitudine și comportament trebuie să mai adoptăm pentru a face față. Totuși aceste trăsături pot fi manifestate în permanență sau doar uneori, într-o anumită situație.

O personalitate este considerată a fi dificilă atunci când anumite trăsături ale acesteia sunt foarte accentuate sau rigide, inadaptate situațiilor, cauzând suferință și disconfort persoanei în cauză și a celorlalți din jurul său. François Lelord și Christophe André (2011) au trasat o clasificare a personalităților dificile, optând pentru 12 mari tipuri, care se regăsesc de-a lungul timpului în toate țările și sub diferite variante.

De ce este important să cunoaștem oamenii și personalitățile acestora? Poate pentru că mulți dintre noi se confruntă cu neplăceri cauzate de acestea și pentru că dorim să evităm conflictele care pot apărea, să știm cum să abordăm o personalitate dificilă. De multe ori, aceste personalități se află în familia noastră, la locul de muncă, printre prietenii noștri și atunci suntem direct interesați de felul în care ar trebui să relaționăm cu acestea. O persoană nu este vinovată de personalitatea sa, nu avem posibilitatea să ne alegem o personalitate. Fiind influențată atât de ereditate, cât și de mediu și educație, cauzele unei personalități dificile pot fi atribuite acestor factori.

Am ales să caracterizez, foarte pe scurt, tipurile de personalități dificile propuse de François Lelord și Christophe André (2011) în cartea ”Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”: personalitățile anxioase, paranoice, histrionice, obsesionale, narcisice, schizoide, depresive, dependente, pasiv-agresive și evitante, pentru a vă putea face o idee asupra trăsăturilor acestora și a recomandărilor propuse. În acest articol am să abordez personalitățile anxioase, paranoice și histrionice, urmând ca în următoarele articole să continui prin a vi le expune și pe celelalte.

Personalitățile anxioase manifestă în permanență griji foarte intense raportate la riscurile vieții cotidiene și prezintă o tensiune fizică adesea excesivă. O personalitate anxioasă poate avea avantaje, dar mai ales dezavantaje: pe de-o parte există prudență și tendința de a ține sub control situațiile, dar pe de altă parte, putem vorbi despre o tensiune exagerată și suferință.

Cum să ne purtăm cu personalitățile anxioase? Psihologii și psihiatrii ne recomandă să le facem să creadă că pot avea încredere în noi și să le inspirăm asta, să le ajutăm să relativizeze situațiile: noi nu putem controla totul singuri. De asemenea, este important să-i scoatem din ”lumea” în care se află și în care le este teamă la tot pasul, practicând un umor binevoitor. În cazul în care comportamentul duce la maladie, este recomandat tratamentul condus de către psihiatru.

Ar fi util dacă nu ne-am implica și nu ne-am lăsa prinși în ceea ce înseamnă ”lumea” lor. Este recomandat să nu-i luăm prin surprindere, să nu le povestim despre propriile noastre neliniști sau să nu abordăm subiecte de conversație penibile, deoarece personalitățile anxioase sunt foarte vulnerabile. Unii psihiatri recomandă personalităților anxioase să nu urmărească știrile televizate.

Personalitățile paranoice sunt caracterizate de două mari atribute: suspiciune și rigiditate. Aceste personalități sunt mereu suspicioase în privința celorlalți considerând că aceștia sunt rău intenționați în ceea ce le privește. Tocmai din această cauză ele se protejează în permanență, fiind foarte atente la ce se întâmplă în jurul lor și neavând încredere în ceilalți. Atunci când bănuiește că un individ dorește să-i facă rău, persoana cu o personalitate paranoică face tot posibilul pentru a căuta dovezi care să îi confirme suspiciunile. Este mereu preocupată de propriile drepturi și se simte ușor ofensată. Totodată, această persoană pare a fi rațională și logică, fiindu-i greu să manifeste tendințe sau emoții pozitive și neavând simțul umorului.

Cum să ne purtăm cu personalitățile paranoice? Recomandabil este să ne exprimăm foarte clar motivele și intențiile și să respectăm regulile și conveniențele la care am căzut de comun acord. Este important să menținem contactul cu aceste persoane, să nu le dăm impresia că nu au niciodată dreptate, dar nici că au întotdeauna, trebuie să le lăsăm mici victorii.

Știm că personalitățile paranoice nu se lasă până nu găsesc dovezile care să ateste că au dreptate. Este recomandat să nu renunțăm la a lămuri neînțelegerile sau să nu atacăm persoana, nici atunci când acestea insistă în a susține ceva. Încercați să nu comiteți greșeli și să nu abordați subiecte cu teme precum cele politice.

Personalitățile histrionice sunt cele care caută mereu să atragă atenția și afecțiunea celorlalți, dramatizând exprimarea propriilor emoții, care pot varia și denotă instabilitate emoțională. Are tendința de a idealiza sau de a deprecia excesiv persoanele din jurul său.

La început, aceste persoane par a fi încântătoare, însă manifestările lor exagerate, instabilitatea emoțională și dorința de a fi mereu în centrul atenției îi plictisesc pe cei aflați în anturajul acestora, care renunță la compania acestui tip de personalitate.

Cum să ne purtăm cu personalitățile histrionice? În primul rând, trebuie să ne așteptăm la dramatizări și exagerări din partea acestor persoane și să o lăsăm să se manifeste din când în când, însă să nu ne lăsăm păcăliți și seduși de acestea. Este important să apreciem și să manifestăm interes atunci când adoptă un comportament agreabil, să-l încurajăm și să nu ne amuzăm pe seama ei.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Bibliografie:

Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.
Lilley, R. (2007). Cum să ne purtăm cu oamenii dificili. București. Editura Meteor Press.

Similaritate vs complementaritate

(în relațiile interumane)

Ne place să fim diferiți, însă căutăm oameni care să ne semene. Conștient căutăm oameni ca noi, inconştient căutăm bucățile ce ne întregesc; căutăm ceea ce ne lipsește. Lumea e precum un puzzle: fiecare își are rostul lui și fiecare e important acolo unde e. Fără una din piese, puzzle-ul nu mai este întreg. De aceea, suntem nevoiți să fim diferiți. Este mai mult o nevoie, o trebuință inconștientă, care devine dorință.

Suntem conștienți de faptul că vrem să fim altfel decât ceilalți însă nu cunoaștem substratul acestei dorințe. Nu mulți dintre noi știu că avem nevoie de echilibru. Acest echilibru este interiorizat și respectat la nivel inconștient. Ne completează, ne echilibrează ceva diferit nouă, cineva complementar. Astfel, echilibrul este susținut de două piese diferite; iar acest lucru nu se întâmplă doar în relațiile de cuplu.

Psihoterapeutul german Bert Hellinger (2010) afirmă într-una din cărțile sale faptul că fără diferență, unitatea nu este posibilă și că tocmai unitatea este cea care aduce lucrurile, trăsăturile diferite împreună și le unește. Tot el consideră cea mai frumoasă imagine a unificării fiind cuplul, el fiind imaginea întregului în natură. Conștientizarea diferențelelor crează o unitate profundă. Mai mult decât atât, Hellinger se leagă și de ereditate, afirmând că ”părinții sunt o mare parte din destinul nostru”. Ceea ce primim de la ei ne face să fim ceea ce suntem. De asemenea, determină și ceea ce ne lipsește.

Trecând spre latura psihologiei sociale și, mai mult, spre cea a sociologiei, trebuie să știm că în 1958, sociologul american Robert Winch (apud Boncu, 2005), a formulat teoria nevoii de complementaritate în relațiile interpersonale, aceasta venind în opoziție cu teoria similarității. Teoria susține că indivizii sunt atrași de cei care îi completează și le pot satisface nevoile. Fiecare caută la celălalt ceea ce nu găsește în el. De exemplu o persoană dominantă va căuta întotdeauna un partener submisiv. Totuși este important de reținut că această complementaritate nu apare în măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate, precum inteligența şi onestitatea; ci adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relație.

Există însă cercetări care nu confirmă această teorie a complementarității. Psihologul Ștefan Boncu afirmă faptul că interrelaționarea și nivelul de cunoaștere al persoanelor de lângă noi duce la apariția anumitor factori, printre care similaritatea, care sunt hotărâtori pentru transformarea relației în prietenie, funcţionând pe principiul ”cine se aseamănă se adună”; persoanele având: atitudini, credințe și valori comune. Studiile au arătat că în cazul cuplurilor, similaritatea dintre cei doi parteneri fiind mai mare, ei se declară mai fericiți. Printre psihologii care susțin teoria similarității este Donn Byane (1971), Griffitt și Veitch (1974), cercetările lor ducând la rezultate foarte clare: oamenii simpatizează semnificativ mai mult pe cei similari lor, decât pe cei disimilări.

Mai târziu, Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (1998) vorbesc despre satisfacerea reciprocă a nevoilor complementare, considerând că filtrul atracției personale nu poate fi explicat în mod obiectiv. Diferențele funcționale între cuplurile bazate pe similaritate și cele bazate pe complementaritate se rezumă la raporturile diferite dintre ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște. Astfel, în cazul partenerilor care fac parte din cupluri similare, procesul de identificare favorizează anticiparea reacțiilor și comportamentelor, consumarea relației ducând până la dispariție. În ceea ce privește partenerii unor relații complementare, este păstrat un oarecare mister; care duce la longevitatea relației.

Și totuși, după ce ne ghidăm atunci când alegem persoanele lângă care și alături de care dorim să ne petrecem timpul, persoanele alături de care dorim să lucrăm și partenerii din viața de cuplu? Fiecare dintre noi are un filtru propriu de selecție și, poate, chiar reselecție. Ceea ce este cu adevărat important este să ne autoevaluăm, să știm cine suntem noi și de ce avem nevoie. Ar fi util să ne ”trezim” la timp și să aflăm dacă avem compania favorabilă, dacă suntem acolo unde ne dorim și cu persoana dorită.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Bibliografie:

1. Boncu, Ș. (2005). Procese interpersonale. Iași. Editura Institutului European.
2. Byane, D. (1971). The attraction paradigm. New York, Academic Press.
3. Griffitt, W., Veitch, R. (1974). Preacquaintance, Attitude Similarity and Attraction Revisited: Ten Days în a Fall-Out Shelter. Sociometry 37 (2): 163-173.
4. Hellinger, B. (2010). Un val, un ocean. București. Editura Cartea Daath.
5. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei. București, Ed. Edit Press Mihaela SRL.

Ce este și cum gestionăm procrastinarea?

Procrastinarea este o problemă tot mai des întâlnită în zilele noastre, atât în rândul copiilor, adolescenților și chiar a adulților. Prezentă, mai ales, în rândul elevilor și studenților, comportamentul procrastinator îi face pe aceștia să-și amâne responsabilitățile academice de-a lungul întregului an școlar/universitar. Rezultatele studiilor au demonstrat că elevii și studenții sunt ținta procrastinării, iar cei mai mulți dintre ei recunosc faptul că se confruntă cu această problemă.

Etimologic, termenul de ”procrastinare” provine din limba latină (procrastinatum), unde ”pro-” semnifică „pentru”, iar ”crastinus” – „ce ţine de ziua de mâine”. Psihologic, definită de către Lay, (apud Flett et al, 1992), profesor psiholog la York University, procrastinarea este o tendinţă iraţională de a amâna o sarcină care trebuie îndeplinită.

Stanley Milgram (apud Ferrari et al, 1995), psiholog social american, consideră comportamentul procrastinator ca fiind o boală modernă, „manifestată”, mai ales, în ţările în care tehnologia se află la un nivel avansat. Tot el consideră că procrastinarea nu este doar un simplu act de evitare a sarcinilor și că individul care procrastinează nu intenţionează să ignore sau să evite sarcinile prin care întârzie. Acesta lasă, pur şi simplu, aceste activităţi căutând momentul optim pentru a le relua.

De obicei, ni se întâmplă să procrastinăm într-o anumită arie; iar printre cele mai frecvente arii se regăsesc cea personală, academică, profesională, casnică și relațiile interpersonale. Trăsăturile unei persoane care procrastinează sunt adesea conturate în evitarea dezvăluirii de informații cu privire la abilități, preferința sarcinilor de execuție, neputința estimării corecte a timpului, tendința focalizării pe trecut și neîndeplinirea intențiilor, obiectivelor setate.

Există procrastinare comportamentală și decizională, cea comportamentală fiind definită prin autohandicapare. Amânăm o activitate sau nu ne implicăm, fie considerând că nu suntem destul de buni pentru a finaliza; fie pentru că este dificil să luăm o decizie și așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine. Există, de asemenea, procrastinare activă și pasivă. Procrastinatorii activi amână, însă reușesc să ducă la bun sfârșit sarcina, iar procrastinatorii pasivi amână, dar nu reușesc să definitiveze sarcina (Chu, Choi, 2005).

Ne întrebăm poate, care sunt cauzele acestui comportament de amânare. Unele teorii susțin că procrastinarea pleacă de la autoritatea parentală, că părinții care nu lasă copiii să-și dezvolte libera inițiativă, încurajează activarea acestui comportament. Lay (apud Flett et al, 1992) susține faptul că gândirea și acțiunile noastre sunt formate în termeni de ”dorințe și vise” și că tocmai acest lucru duce la manifestarea comportamentului de amânare. Alte teorii susțin incapacitatea de planificare. De asemenea, printre cele mai frecvente cauze se regăsesc rebeliunea, teama de eșec sau succes (pentru că succesul implică responsabilitate), lipsa de plăcere sau de motivație.

De-a lungul timpului s-a presupus şi cercetat că procrastinarea este influenţată de diverşi factori precum:
- cerinţele externe impuse care sunt prea mari,
- managementul sărac al timpului,
- motivaţia,
-perfecţionismul sau chiar de către
- factori de personalitate: nevrotism, extraversie, agreabilitate, deschidere şi conştiinciozitate.

Multe studii, precum cele ale lui Flett et al (1992), Özer et al (2009), Sheila Brownlow (2000) și Çapan (2010), au subliniat influenţa perfecţionismului asupra procrastinării. Perfecţioniştii se îndoiesc de propria persoană, se tem de eşec şi de posibilitatea de a fi respinşi; considerând faptul că sunt determinaţi să fie perfecţi îi conduce spre excelenţă, însă, de fapt, această tendinţă duce spre frânarea oricărei realizări. Perfecţioniştii au o atitudine nerealistă în stabilirea expectanţelor şi standardelor, care de multe ori sunt prea înalte.
Un alt factor important care influenţează apariţia comportamentului procrastinator este motivaţia. Aceasta are un rol important în învăţare. Mulți cercetători asociază procrastinarea cu lipsa motivaţiei intrinseci.

Deși procrastinarea a fost adesea considerată a fi în relaţie cu o varietate de sindroame psihiatrice, nu s-a acordat foarte multă atenţie acestui comportament. Un motiv pentru care aceste studii nu au avut loc este faptul că procrastinarea nu este luată prea mult în serios. Comportamentul este întâlnit foarte des, motiv pentru care nu este considerat un comportament problematic.

Fiecare persoană se confruntă, măcar o dată în viață, cu această tendinţă atunci când trebuie să ducă la bun sfârşit un lucru pentru care şi-a asumat o responsabilitate; iar mai apoi toate acestea duc la stres, regret, panică şi chiar nesatisfacţie. Procrastinarea corespunde acţiunii de a amâna lucrurile până în ultimul minut, iar aceasta afectează într-un mod negativ multe aspecte ale vieţii noastre.

Și, totuși, există modalități de prevenire sau stopare a acestui comportament. Unul dintre importantele măsuri de prevenire este înlocuirea lui ”trebuie” cu ”vreau”, ”mi-e teamă că” utilizând ”am nevoie să”. Întreabă-te de ce vrei să faci un anumit lucru. De ce te ajută implicarea într-un anumit proiect sau realizarea unei sarcini. Altă măsură este formarea unei mentalități de pași mărunți. Nu te grăbi să apreciezi că sarcina e foarte dificilă sau că ai foarte mult de lucru. Începe prin a rezolva ceea ce ai de făcut cu o primă etapă, apoi continui. Importantă este și formarea unui sistem de recompense și pedepse. Am dus la bun sfârșit o sarcină, pot să-mi cumpăr cartea dorită. În ceea ce privește procrastinarea academică, două modalități de prevenire sunt și studiul într-un loc rezervat doar studiului și formarea unui grup de învățare.

Soluţii:

Este util să ne planificăm timpul și activitățile în funcție de importanța și urgența de rezolvare.
- Dacă este foarte important și urgent, atunci nu mai sta pe gânduri și acționează;
- Dacă este important, însă nu foarte urgent, planifică.
- Dacă este foarte urgent, însă nu foarte important, atunci deleagă sarcina respectivă; iar
- Dacă nu este nici important, nici urgent, las-o deoparte.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Referințe:

1. Brownlow, S., Reasinger, R. D. (2000). Putting off Until Tomorrow What is Better Done Today: Academic Procrastination as a Function of Motivation Toward College Work. Select Press, Corte Madera, CA, 415/209-9383.
2. Chu, H.C., Choi, J.N. (2005). Rethinking Procrastination: Positive Effects of “Active” Procrastination Behavior on Attitudes and Performance. The Journal of Social Psychology, New York, 145(3), 245–264.
3. Çapan, B. E. (2010). Relationship among perfectionism, academic procrastination and life satisfaction of university students. Procedia Social and Behavioral Sciences 5, 1665 – 1671.
4. Ferrari, J. R., Johnson, J. L., McCown, W. G. (1995). Procrastination and task avoidance – Theory, Research, and Treatment. New York: Plenum.
5. Flett, G.L., Blankstein, K. R., Hewitt, P. L., Koledin, S. (1992). Components of perfectionism and procrastination in college students. Social behavior and personality, 20(2), 85-94.
6. Özer, B. U., Demir, A. D., Ferrari, J. R. (2009). Exploring Academic Procrastination Among Turkish Students: Possible Gender Differences in Prevalence and Reasons. The Journal of Social Psychology. 149(2), 241-257.