Rabdarea

Patience is a flower that doesn't grow in every garden.
Mă întreb care dintre virtuţi este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea.
Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte.
Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dinte semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită pentru femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns venic în nouri. Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre.
Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric.

Avem curaj sa recunoastem cine suntem cu adevarat?

Inainta incet, un pas, inca un pas. Intunericul era de nepatruns. In jur liniste totala, niciun miros. A intins mainile ... in fata nimic, in lateral nimic. A mai facut un pas, apoi inca unul. Dintr-o data, lumina orbitoare i-a sfasiat ochii, iar timpanele i-au bubuit de zbomote. Voci ... mai tari si mai neclare la inceput, apoi din ce in ce mai distincte. Idei ... asculta cu atentie, tinand ochii strans inchisi. Pareau gandurile cuiva, nestapanite, necenzurate. S-a straduit sa faca ordine in ele, sa le dea un sens. In efortul de concetrare, a uitat sa mai tina ochii inchisi, dar lumina nu mai parea atat de intensa, iar in fata: un chip ... cunoscut. Intre timp, gandurile s-au grupat, s-au aliniat si asteptau cuminti la rand. "Acesta sunt eu!" si-a spus si s-a cutremurat sub povara descoperirii. Vedea un chip comun pe care nu se putea citi nimic, o persoana ca oricare alta, banala. simtea sentimente obisnuite, dorinte limitate, nevoi simple. "Si totusi nu pot fi eu. Eu sunt inteligent si activ, am ambitii mari, vointa de fier si o personalitate charismatica", si-a spus, constient ca s-ar putea sa greseasca.

Declaratie de dragoste (George Sovu)

Eu sunt un zbor frânt,
O melodie de aripi neterminatä,
Un pas descult pe o palmä fierbinte,
Un zâmbet pierdut in râsul täu.

Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisä, dar niciodatä cititä,
O mânä alunecând pe un pian
Intr-o simfonie a cuvintelor nerostite.

Eu sunt o fereasträ deschisä
Pentru zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au inghetat
In ierni de asteptare...

Mi-s gandurile pasari ingenuncheate-n zbor
Cu aripile frante de cerurile grele,
Purtand spre implinirea arcadelor de stele
Intaiul pas invins al prabusirii lor...

Ce e iubirea?

Iubirea e un vant ce adie prin sufletul tau, e un uragan care, daca te prinde, ai incurcat-o, nu mai scapi.Iubirea e o boala incurabila, se poate trata numai prin iubire.Iti pierzi mintile cand iubesti si vezi tot frumosul care te inconjoara si iti doresti sa poti atinge infinitul, visezi la o lume care chiar nu exista, e doar in mintea ta, dar tu o vezi, fiecare vis pe care il ai cu persoana iubita, iti trezeste noi vise, noi sperante. Iubirea e cel mai frumos sentiment trait de fiinta umana. de fapt iubirea este adevaratul "subiect" care da sens vietii noastre, iubirea creaza vise, iluzii, tot frumosul din lume.
Ce e de fapt iubirea? Raspunsul cel mai corect il gasesti in inima ta si in ochii celui de langa tine ... priveste in jur si intreaba-te "de ce nu mai e iubire in lumea asta?", daca gasesti cumva vreun raspuns, spune-mi-l si mie ...

Iluzie

Un portativ pe care-aluneca usor niste note poleite, o frantura dintr-un lied, un pian prafuit, abandonat intr-un colt ... o fereastra deschisa larg a carei perdea e fluturata-n vantul ce suiera si poarta-n dans doua frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l stiu; apoi se-aseaza obosite pe lacul ce-oglindeste luna-nchisa-n propriul palat de clestar. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund in zare de parc-ar cauta linistea unei nopti de vara. Un picur se-adaposteste sub frunzele cazute, ramane singur asteptand ceva.
Un aer cald ne leaga-n pasi de dans, sub clar de luna plina, ne duce spre neant. Tu, o bobita de roua pe firele de iarba, in care sufletul meu intra cu teama sa nu te scuturi inlacrimandu-l ... iar eu, sunetul de vioara ce patrunde-n iatacul inimii tale, impanzit de nerabdare ... Ne lasam condusi de simfonia ce ne-mbratiseaza, ne-mbata-naripati spre vis. O lacrima se desprinde-ncet si-aluneca pe-arzandul obraz ca un izor de munte ce se loveste de stancile dure, apoi se topeste pe buzele-mi fierbinti unde-si gaseste sfarsitul. O atingere suava, o soapta senina-mi gadila urechea cu o grija mareata, o adiere fina; un bulgare de foc m-agata, ma prinde si nu ma lasa, ma-ntorc zambind, ascult tacerea, apoi revin si cad deodata, vraja se rupe, ai disparut in ceata-nvolburata a unei dimineti de toamna, si ... inca vad privirea ta de-aseara, privirea ce ma cheama, ma urmareste-n taina. Si inca simt caldura, tandretea de-altadata. Recad incet, apoi adorm intr-un lesin de aburi, si ma cufund in abisul agitatelor valuri ...

Neliniste

Desenând umbrele copacilor care se ridicau spre soare,
Ascultând foşnetul frunzelor pe care păşeam neîncetat,
Văzând lumina ce mă învăluia ca o mantie transparentă
Te-am căutat.
Traversând oraşul cu o teamă cumplită,
Plimbându-mă mi-am dat seama că am nevoie de ceva.
Privind, căutam ceva deosebit, diferit ca până atunci.
Aşteptând cu nerăbdare, am tresărit ...
Te-am găsit.

Singurătatea ...

"Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii umane. Omul este singura fiinţă care ştie că e singură." (Octavio Paz)

Singurătatea ... o imagine a lumii în care doar umbra-ţi este fidelă, doar ea e mereu lângă tine şi nu te părăseşte niciodată. Plouă ... frigul amorţeşte tot ce e în jurul meu, şi e pustiu. Doar băncile veghează, stau nemişcate şi parcă mă privesc fără răsuflare. O stare de melancolie mă cuprinde, tristeţea parcă bate la uşă şi-i deschid, fără să mă gândesc că mă prinde în mrejele ei ... sunt singură, un fior mă scutură, mă face să tremur. Mă uit la ceas ... ticăitul se aude, parcă, din ce in ce mai tare. Crează o stare de nelinişte sufletească, interioară, ca şi când ceva se apropie de mine cu paşi repezi şi nu pot face nimic. Timpul trece, dar ca şi când ar sta pe loc ... s-a oprit. Totul e îngheţat, totul zace. O linişte totală se lasă ca o ceaţă, dar ticăitul încă se aude. Chiar sunt singură, iar atmosfera din jur imi dă senzaţia că sunt abandonată de toată lumea. Oare de ce? Sunt considerată o fire dificilă şi neînţeleasă. Nu ştiu de ce mă văd toţi aşa. Sunt un om ca oricare altul. Sunt un om ... şi exist ... mă aflu singură într-o lume diferită sau poate eu sunt diferită de această lume. Atâta mizerie ... atâta dezordine, atâta superficialitate care mă intrigă, mă enervează. Parcă era altfel, mi se pare că aş fi trăit într-o altă lume, lângă alţi oameni şi dintr-o dată am căzut aici şi m-am trezit ... m-am trezit la realitate; mi-am dat seama că nu e ceea ce credeam. De ce e lumea aşa? De ce atăta răutate? Cu ce folos? Sunt intrebări la care nu-mi răspunde nimeni şi, totuşi, poate fiecare are în el această parte a mea. Poate fiecare într-un anumit moment se simte aşa ... se simte singur, abandonat într-o lume, care deşi îi este foarte cunoscută, acum îi este străină. Dar ce mai contează?! De ce trebuie să mă gândesc la alţii când ei nu se gândesc la mine? De ce mi-aş pune această problemă? Mă uit pe geam ... încă plouă. Stropii se aud cum curg pe streaşină-n jos ... ca o cascadă într-un pahar cu apă. Şi e încă frig ... mă îmbrac şi pornesc spre gară ...