Lasă-mă să-ţi sorb ploile din gânduri!
Vreau să-nţeleg rostul fiecărui cuvânt
înghesuit în mintea ta
şi-apoi golit lângă frazele ce mi le spui
când ne certăm...
Recunosc,
n-am învăţat să citesc ploaia,
îmi place doar s-o ascult.
Nici nu-nţeleg ce îmi spune, dar...
iubesc ritmul ei, cum
iubesc vocea ta,
sunetele ce-mbracă un zâmbet.
Stai închis în carapacea ta,
în costumul pătat de om
şi eşti singur,
cu tine.
Nu te teme, priveşte-mă în ochi!
Mi-e mai uşor să descifrez
ce se ascunde în tine.
Nu poţi să mă minţi,
sunt ploaie...
SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ
pentru publicarea volumului de versuri
VIAŢA FĂRĂ URMĂRI
de Adrian Suciu,
în tălmăcirea grafică a lui Vlad Ciobanu,
cu o prefaţă de Daniel Cristea-Enache.
Volumul, care va apărea în cursul anului 2010, la Editura Brumar din Timişoara, în condiţii tipografice de excepţie, este prima carte cu tiraj comercial care va fi publicată integral prin subscripţie publică în România după al Doilea Război Mondial. Lista de subscripţie va fi publicată în interiorul volumului, în ordinea cronologică a subscripţiei. Suma minimă de subscripţie este de 30 RON pentru un exemplar din tirajul normal, 50 RON pentru un exemplar individualizat, hors tirage, numerotat manual şi semnat de către autor, conţinînd o filă de manuscris original al acestuia şi 100 RON pentru un exemplar personalizat conţinînd, în plus, o gravură a artistului Vlad Ciobanu, într-un tiraj limitat strict la numărul celor care aleg această variantă de subscripţie. Suma de subscripţie acoperă preţul de producţie al exemplarului şi costurile de expediţie, logistică şi corespondenţă.
Informaţii relevante despre activitatea literară a scriitorului Adrian Suciu pot fi găsite pe site-ul personal al acestuia, la adresa www.adriansuciu.ro Autorul poate fi contactat direct, pentru orice informaţii privind subscripţia şi condiţiile editoriale de apariţie a volumului, pe e-mail-ul poezie@adriansuciu.ro
Ninge.
Cu sufletul alb, privesc depărtarea, iar
fulgii-mi schiţează imagini în minte,
o lume pustie, căzută-n depresie...
Nostalgica clipă rămâne
în abisul din mine.
Mă pierd printre gânduri,
mai număr un fulg,
apoi,
îl privesc, pe umăr îţi cade
şi stins în tăcere,
pe haină-şi găseşte sfârşitul.
Îmi pare că-i seamăn...
Mă mistuie golul şi frigul din mine,
steluţe morbide pe suflet m-apasă.
Tu taci.
Aud doar zăpada ce-o calci în picioare;
o urmă rămâne...
Şi-atât.
La tine nu-i nimeni acasă,
luminile sunt stinse
şi eşti trist.
Aud doar liniştea ce-ţi freamătă-n vene,
dar nu te citesc,
porţi haine groase să nu-ţi îngheţe sufletul.
N-ai învăţat să te dezbraci de cuvinte,
crezi că le păstrez
şi n-o să le auzi niciodată.
Mi-e teamă de taina ascunsă în tine,
de străzile goale pavate-n trecut.
Mi-e teamă de ploaia ce-anunţi c-o să vină,
de gândul tău rece, tomnatic şi mut.
Te simt nepătruns,
încărcat de emoţie,
cu-n aer molatic, călduţ şi subtil.
Ţii poarta-ncuiată, să nu vină nimeni,
nu ştii că în ochi regăsesc un trecut...
Septembrie,
răsărit de toamnă,
oamenii-şi poartă tristeţea, pustii
prin frigul străzilor tăcute;
par tot mai târzii...
Lăuntrice şoapte se ţes tremurânde,
iar vântul le-ngână, gânduri mă mişcă.
Septembrie, pe obraz
un strop mă sărută,
pe străzi văd bătrâni
cu sufletul gri.
Ţi-am zâmbit pe sticla aburită a ferestrei
într-o seară de iarnă.
Mă priveai.
În inima mea de copil
simţeam că aşa voi alunga frigul,
că zâmbetul meu
îţi va dezgheţa fiecare vertebră,
fiecare venă, fiecare celulă...
iar căldura mea
va ajunge la tine.
Când ai plecat mă simţeam rece.
Copilul din mine
nu înţelegea ce se întâmplă
şi plângea.
Stăruitor, desena zâmbete
în praful depus pe mobila veche,
dar nu le vedeai
şi s-au şters...
Azi zâmbesc şi eman iar căldură, dar
copilul stă trist
ascuns într-un colţ din mine.
De ce-i atât de frig în cuvântul tăcere?
Îl rostesc.
Am căzut între abis și neant, iar
apele repezi din mine
nu-mi dau decât gânduri de moarte.
Sunt tulbure...
și totul se-agită în mine,
fiorii îi simt pe sub piele, iar
sângele-n vene se-ncheagă.
Tot corpul mă strânge,
îmi tremură carnea,
doar mâinile-s reci,
apasă pământul;
sfârșitu-i aproape, dar
nu vezi nimic, nu simți decăderea.
Sunt fadă, iubite...
pasivă și vidă;
vulcanii erup, afară-s tăcere.
Hai să numărăm ploaia!
Nu-mi spune nimic,
cuvintele sunt atât de seci
și mă dor...
Lasă liniștea să coboare în tine.
Cu fiecare strop
simte-mă tot mai aproape;
nu zi nimic,
lasă tăcerea să-mi mângâie trupul.
Respiră iubirea,
e tot ce avem...
Departe...
Gândul meu te caută
cu ochii închiși
voind să te-atingă.
Ochii mei simt lipsa privirii tale
și-i rece...
Cu căldura trupului tău
aș vrea să m-acopăr,
lângă inima ta să-mi găsesc liniștea,
trăind pe ritmul respirației tale.
E cam târziu
să-ți mai spun povești despre noi.
În mine timpul s-a oprit,
iar ochii mi-au secat aseară.
Uscați sunt azi,
doi iriși ofiliți
plutind pe cristalinul lipsit de transparență.
Privesc departe,
triști
și încă ei ascund o lume,
alți doi ochi...
negri,
ce-odată i-am iubit.
E soare,
dar ce trişti sunt ochii tăi,
iubite...
şi încă mă priveşti, iar
degetele tale prin părul meu le vânturi.
Nici glasul tău nu-l mai aud,
iar liniştea e cruntă,
îmi ţese mii de gânduri.
În braţe iar m-ai strâns
a nu ştiu câta oară
şi mă săruţi de parcă
mâine nu mai eşti aici...
Mai ţine-mă de mână,
mai spune-mi un cuvânt;
tăcerea ta m-agită
şi mă tem.
Mi-e dor de ochii tăi,
privirea insistentă
ce pare că mă caută
prin dansul firelor de păr ce ascundeau
schiţarea unui zâmbet.
Mi-e dor de mâna ta
ce-mi mângâia obrazul,
de buzele ce-n liniştea adâncă
mă sărutau pe frunte...
Mi-e dor să-ţi simt căldura,
Mi-e dor...
la tine-n braţe să mă strângi.
Înmoaie-ţi degetele-n roua dimineţii
şi unge-mi sufletul,
pictează-mi curcubee.
În gândurile mele te scalzi
ca-n apa mării
alunecând uşor pe caldul meu obraz.
Un soare văd în tine,
un crin, azi înflorit.
Eşti zâmbetul ce luminează-n noapte.
Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...
Îi priveam ochii îmbibaţi de lacrimi,
apoi părul îi acoperea,
se uita în jos.
Am ridicat mâna,
voiam să o mângâi,
s-o iau în braţe.
Simţeam cum durerea-i mă cuprindea şi pe mine,
inima mi se strângea;
am restras mâna.
O priveam,
părea răpită din mine însămi,
credeam c-o înteleg,
nu voiam să mai plângă.
Il ruga să-i dea copiii-napoi, dar
ei se-ascundau printre mormane de piatră
şi-i căuta...
Absentă, mă rugam şi eu
în templul din mine...
Un gând uşor
Cu pas domol
Pe rază de lună
Se-adună uşor.
Râs cristalin
În horă se ţin
Cântece îngână
Dorul ni-l îngână
Vântul prin plete,
Picioruşe goale,
Sângele-i în flăcări,
Sânii înfloriţi.
Dans nebunesc,
Dânsele pornesc,
Ielele s-adună,
Sub rază de lună.
Ielele-s nebune,
Ielele-s gingaşe,
Ele se gonesc,
Şi se sfătuiesc.
Licori fierb în oale
Femei vrăjitoare,
Incantaţii sacre
În străfund de noapte.
Ceruri se deschid
Sînziene vin
Doamna Sânziană
Cu luna le-nseamnă.
Pân' la cântători
Până-n ceas de zori
Când cocoşii cântă
Ielele alungă.
În visele mele plouă.
Genele-mi sunt cusute
cu fire groase de lână
şi bate vântul.
Păşesc spre etern.
Un greier
îmi ţârâie-n ureche,
îngân ceva.
N-aud cuvinte,
se-ascund undeva
sau poate sunt mute sau slute...
Răsună în mine
ecouri, silabe,
frânturi de poem.
Poem
ce îmbracă trecutul...
M-am rătăcit în liniştea din tine
inima nu-ţi mai bate
mi-e teamă să deschid ochii
în gând îmi vorbeşti doar tu
despre ploaie
şi-i rece, dar
tu nu mai simţi
mâinile mele ating întuneric
Atât de verzi sunt ochii tăi,
iubite...
Pădurea în care vreau s-alerg,
mă rătăcesc în vise.
Atâta linişte şi bucurie,
o primăvară caldă,
în ochii tăi ascunzi.
O mare de cuvinte,
dorinţe îndrăzneţe.
În ochii tăi mă scald,
mă regăsesc.
E frumos să te plimbi vara prin pădure. E verde, răcoare, păsările cântă, imagini frumoase. Toate acestea îi induceau stări plăcute, o făceau să piardă noţiunea timpului, plutea. Auzea din când în când scârţâind ceva, privea în jur, speriată, se liniştea. Se simţea atât de bine. Doar gândul că se afla acolo îi aducea o stare plăcută. Tăcerea din jur era profundă, iar fiecare sunet ce-l auzea părea că face parte din decor. Păşea prin pădure, admira fiecare colţ de natură, copacii erau atât de înalţi... Roua strălucea pe firele de iarbă, apoi aluneca pe pământul rece.
Atât de linişte deodată... O încerca un sentiment de teamă, dar nu înţelegea de ce. Păşea prin pădure. La un moment dat avu impresia că s-a rătăcit, se uita în jur. Era singură cu conştiinţa sa. Vorbea cu sine. Se afla în mijlocul pădurii, voia să-i găsească capătul, dar nu ştia în ce parte să pornească. Păşi înainte.
Pământul era uscat. Nu mai plouase de câteva săptămâni, iar soarele încălzea tot mai tare. Vedeai din când în când câte o rază cum se strecoară printre crengile copacilor să lumineze pădurea. În faţă, printre copaci se zărea o cărare, părea atât de curată, de o parte şi de cealaltă erau tufişuri înalte ce parcă se uneau undeva sus, la mijloc. Era puţin neliniştită, îi părea dubioasă această cale şi totuşi n-a stat prea mult pe gânduri şi a pornit întracolo. Din loc în loc pământul era acoperit cu iarbă, erau şi mărăcini, dar şi multe flori. Se oprea, mai lua câte o păpădie, apoi un ochiul boului, le împletea. Apoi se apleca iar şi lua altă floare. Cu cât înainta, cu atât auzea tot mai multe sunete. Păsărele ciripeau. Copacii erau atât de uscaţi încât se auzea din când în când câte o creangă trosnind. Se speria, îi părea că cineva o urmăreşte. Se uita în jur, totul se rotea. I se părea că cineva o strigă, se auzeau ecouri, râsete. Aruncă florile împletite şi grăbi pasul, tot mai tare, apoi mai tare, cu cât zgomotele se auzeau tot mai des şi mai puternic. Începu să fugă, cărarea nu mai părea atât de goală acum, în faţă îi apăreau crengi pe care trebuia să le dea la o parte, mărăcini, se agăţa. Nu se oprea deloc, deşi scaieţii i se lipeau de haine, iar mâinile îi erau zgâriate de mărăcini. Continua să alerge pe cărarea din faţa ei, acea cărare ce i se părea că nu se mai sfârşeşte, că e atât de lungă. Credea că n-o să-i găsească capătul niciodată. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, respiraţia se auzea puternic gâfâind, părul o urmărea, purtat de vânt. Acum nu mai auzea păsărelele decât zgomotele produse de crengile de copaci, care păreau că vor să se dezmorţească, să se deplaseze, să alerge după ea. Nu mai avea timp să vadă pe unde aleargă, călca iarba, florile, privea doar drumul, cărarea ce credea că o duce spre capătul pădurii. Nu mai putu, se opri.
Gâfâia, se uita în jur, nu era nimeni. Era ameţită. Auzi deodată nişte paşi, care păreau că se apropie de ea, nu erau grăbiţi, dar se auzeau din ce în ce mai aproape. Nu ştia ce să facă, dacă să fugă, deşi nu se simţea în stare, sau să se ascundă. Începu să fugă, căzu, se ridică repede, înaintă, căzu din nou. Genunchiul drept îi sângera, se ridică cu greu şi porni mai departe, ridică o bucată de lemn de pe jos. Părea potrivită să se sprijine pentru a înainta. Nu reuşi să meargă prea mult.Auzea frunze, lemne călcate, paşi. Nu îi venea în minte nimic. Se uita doar în jur, nu ştia ce să facă. Urcă printre mărăcini, spre copaci. Cu greu ajunse sus, se aplecă lângă unul dintre ei. Inima îi bătea cu putere, tremura, iar piciorul sângera tot mai tare, începea să o doară. Lacrimile începură să-i împânzească ochii, ştia că nu e momentul să plângă, dar simţea că nu mai are putere să pornească mai departe, nu se putea ridica. Nu avea cu ce să-şi cureţe rana, nu putea opri nici sângerarea.
Paşii se auzeau încă. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât se temea tot mai tare ghemuindu-se lângă copac. Ar fi vrut să se poată ascunde undeva, dar totul era atât de clar, în pădure erau doar copacii. Era agitată, îşi muşca buzele, începu să plângă, se ridică şi fugi speriată prin pădure, durerea era tot mai puternică. Fugea strângând din dinţi, căzu din nou. Nu se gândea la altceva decât la cum să scape din acea pădure infinită, cum să găsească ieşirea. Se întreba de zeci, de sute de ori: „Ce să fac?” Acum îşi dorea să plouă, dar ploaia nu cădea. Privea în sus, parcă se ruga să primească măcar un strop, dar cerul era atât de senin, se zărea undeva sus de tot, părea că se sprijină pe copacii înalţi, că aceştia îl ţin să nu cadă. Încercă să se ridice sprijinindu-se de copac, mergea puţin, se ţinea de altul. Zgomotele nu se mai auzeau atât de puternic, paşii nu mai păreau că se apropie de ea şi totuşi se temea şi înainta ca nu cumva să se întoarcă, să o urmărească iar. Văzu din nou cărarea, coborî. Uitându-se în jos văzu că iarba e călcată, se aplecă. Durerea nu o părăsise. Se uita atentă, smulse o păpădie şi se ridică. Păşea înainte şchiopătând. Nu mai era atât de agitată. Simţi că păpădia e udă, aplecând capul văzu sânge pe mâinile sale. Inima îi stătu, aruncă speriată păpădia şi grăpi pasul. În mintea ei gândurile începeau să alerge, să se ciognească unele de altele. Nu ştia ce se petrece în jurul ei. Cu cât gândul că s-a rătăcit îi apărea mai des în minte şi mai stăruitor, cu atât se temea tot mai mult. Se împiedică, cade. În faţă era negru, închise ochii.
Se vedea păşind spre un tunel negru, era linişte. Gândurile îi tăceau... În jurul ei nu era nimic. Nu exista culoare, totul era negru. Mergea înainte. Era liniştită şi ea. Părea a fi un vis, dar era atât de real. Credea că e lumina stinsă, întindea mâna, voind să o aprindă, dar nu simţea nimic. Păşea înainte pipăind aerul, dar nimic. Simţurile îi erau moarte. Deschise gura să zică ceva, dar cuvintele erau mute. Deodată buzele i se încleştaseră, mâinile păreau că-i sunt legate de corp, picioarele nu le mai putea mişca. Se simţea ca şi când ar fi învăluită într-un giulgiu transparent. În jurul ei doar negru.
Trupul ei era aşezat pe iarba moale, duse mâinile la ochi, îi deschise, lumina sfâşia întunericul. Se trezi înconjurată de flori, nu ştia cum a ajuns acolo. Se uită în jur, dar nimeni. Un greier se mai auzea cântând, era seară. Soarele era pe cale să apună, se lăsa uşor împrăştiind ultimele raze. Piciorul îi era legat cu o bucată de cârpă, nu o mai durea atât de tare. Îi era sete. Se ridică. În depărtare se vedea un fum ce se înălţa. Se gândi că acolo trebuie să fie un sat. Porni spre el. Se opri. Era nedumerită, dar altă soluţie nu avea. Voia să ajungă acasă. În faţă i se deschidea un câmp larg, nu mai vedea copaci. Lanurile de grâu erau aurite, porumbul verde. Ajunge în faţa lor, rupe un cocean şi porneşte înainte prin lanul de porumb. Îşi făcea loc şi se furişa printre cocenii verzi. Şchiopăta şi acest lucru începea s-o deranjeze, se mişca destul de încet şi se temea că întunericul va veni mult prea devreme, înainte de a ajunge în sat. Auzi deodată un lătrat de câine. Se bucură pe de-o parte că era aproape de sat, dar se gândea şi că nu are cum să fugă, că poate îi va face rău.
- Vino aici! Se auzi o voce groasă.
Tresări. „Un om!” Porni întracolo. Împingea cu putere cocenii, îşi făcea loc printre aceştia, rupea frunzele de porumb. Ajunsese târziu. Nu se mai vedea nici urmă de om. Fumul părea tot mai aproape, acum îl vedea din nou. Era noapte. Luna apăru pe cer, părea că veghează satul. Înaintă. Jos se vedeau primele case. Se opri puţin, răsuflă uşurată: „Am ajuns...” Şi porni înainte.
Sunt norul
ce-ți plânge pe umerii calzi,
dezgoliți,
când ochii tăi negri
privesc depărtarea,
pierduți
în tăcerea nopților de mai.
Cu mâna întinsă
cerșești stropi de ploaie,
răcoare în gânduri.
E liniște,
norul
pictează un vis.
In lacrimi se scaldă trecutul,
dar...
e târziu.
O moară mai macină-n mine
picturi inocente,
abis.
Mi-e sete de visuri.
Spre mine pășesc,
introspecție;
e gol, neputință,
iar
pleoapele-s ude
și-s rece.
Se adună norii-n agonie
Ploaia
Îmi mișcă un firicel de gând
Pe-acoperiș se scurge
Atomii vibrează în culoare
Și lutul mă strânge
Mă astupă
Iar plouă materia se mișcă
Pădurea-mpletește ecouri ce plâng
De ploaie și cerul e greu e bătrân
Apasă pământul
Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng... să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce doar ele o ştiu.
Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră.
Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură... Am aprins focul. M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo și mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simțeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.
Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele răsărise deja, părea o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de murmurul frunzelor sau scrăşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, păreau atât de lungi. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea vreun motiv să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu… Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Știam că îmi face bine această ieșire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii.
Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, ne lăsam în voia iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu… Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu.
Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar se înnorase, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult, ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare. M-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colț așteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu și zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri și amintiri. Voiam să le opresc, simțeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune și mișunau prin capul meu ca-n trafic. Țipau și nu-mi dădeau pace. M-am ridicat și-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ștergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns, ploaia se oprise și ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colț al casei. Mi-am așezat capul în palme, am rămas așa puțin, apoi priveam spre fereastră, parcă așteptând ceva.
Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se întețise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ și ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniștisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm...
Un portativ pe care-alunecă ușor niște note poleite, o frântură dintr-un lied, un pian prăfuit, abandonat într-un colț... o fereastră deschisă larg a cărei perdea e fluturată-n vântul ce șuieră și poartă-n dans două frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l știu; apoi se-așază obosite pe lacul ce-oglindește luna închisă-n propriul palat de cleștar și care-și lasă trena căzută pe lacul albastru. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund în zare de parc-ar căuta liniștea unei nopți de vară. Un picur se-adăpostește sub frunzele căzute, rămâne singur așteptând ceva.
Un aer cald ne leagă-n pași de dans, sub clar de lună plină, ne duce spre neant. Pari o bobiță de rouă pe firele de iarbă, în care sufletul meu intră cu teamă să nu te scuturi înlăcrimându-l, iar eu aș fi sunetul de vioară ce pătrunde-n iatacul inimii tale, împânzit de nerabdare, un poem necitit decât în ochii tăi negri, profunzi... Ne lăsăm conduși de simfonia ce ne îmbrățișează, ne îmbată înaripați spre vis. Priviri încrucișate, fiori ne dau, ne leagă. Căldură simt în vene, în corpul meu, în inima ce bate cu-atâta repezeală, galopul ei se-aude.
O lacrimă se desprinde încet și alunecă pe arzândul obraz ca un izor de munte ce se lovește de stâncile dure, apoi se topește pe buzele-mi fierbinți unde-și găsește sfârșitul. O atingere suavă, o șoaptă senină-mi gâdilă urechea cu o grijă măreață, o adiere fină, o strângere de mână. Un sărut dezlipit de pe buzele tale îl simt ușor pe pielea-mi caldă topindu-se încet. Îți aud respirația crescândă și inima ce-ți bate, te-apropii mai tare, în brațe mă strângi, te simt tremurând în focul iubirii, în val de dorință ce-mi mistuie gânduri. Ne-avem doar pe noi și lumea-i a noastră, nimic nu contează, doar șoaptele tale, căldura adâncă și dansul tău simplu ce sufletu-mi dezbracă de sentimentele multe, nebune viață, de foc, de dorință; un țurțur cald de tine mă agață, mă prinde și nu mă lasă, mă-ntorc zâmbind, ascult tăcerea, apoi revin și cad deodată, vraja se rupe, ai dispărut în ceața-nvolburată a unei dimineți de toamnă și încă văd privirea ta de-aseară, privirea ce mă cheamă, mă urmărește-n taină. Și încă simt căldura, tandrețea de-altădată.
Recad încet, durerea mă apasă și simt cum norii mi se-adună în gânduri si totu-i negru, e tăcere. Frumosul a-ncetat să bată la poarta nemuririi mele, lăsându-mă deșartă, de sentiment golită. Mai ține-mă în brațe, mi-e dor de șoapta-ți lină, de glasul tău și ochii ce m-alină, de respirația adâncă ce corpul mi-l furnică... Rămâi, mai stai o clipă! S-adorm ușor pe-a ta aripă, mai stai să sorb iubirea ta, mi-e frică... Adorm, e liniște cumplită...
"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând.
Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit.
Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a văzut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia să urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă.
Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea.
Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ...
Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă.
"Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşază la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea, mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent: „Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !” Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."
S-a trezit! „A fost un coșmar...” și-a zis și speriat se uită sub hainele ce se aflau sub capul lui, cartea era acolo. „Ce ușurare...” Era dimineață, soarele nu răsărise deja pe bolta cerească, iar luna se pregatea de culcare. Nu știa de ce a avut acest vis ciudat, de ce e ea prezentă și acolo, de ce-l urmărește peste tot și nu-i dă pace, nu-l lasă să trăiască. Nu era vina lui că viața a fost atât de crudă, că destinul nu a fost de partea lor și că a trebuit să plece pentru că făcea parte din clasa inferioară și nu-i era permisă o astfel de relație. Ofta... și totuși voia s-o mai vadă măcar o dată, să-i explice de ce a plecat, de ce a dispărut din viața ei atât de subit, de ce n-a mai căutat-o. Regreta acest lucru. O voia aproape, îi simțea încă lipsa după atâția ani. Nu încetase s-o iubească nicio clipă. Privea răsăritul, roșeața soarelui ce parcă sângera ca după un război dus cu noaptea, cu luna care nu voia să plece de pe bolta cerească.
Se uită la ceas, vede că e 5 dimineața. Se simțea ușurat că era doar un vis, că amintirile îi sunt păstrate într-un loc sigur, dar în același timp se simțea și trist. Coșmarul era ca o palmă dată de cineva care voia să-l trezească la viață, la realitate. Se gândea că e cam târziu să mai facă ceva cu viața lui, că nu mai are nicio șansă. Se uita la soare, era deja ora 12 și nu plecase în parc, nici nu se gândea măcar la asta. S-a ghemuit într-un colț și a deschis cartea. Se uita mai mult la pozele cu ei, la zâmbetul ei care emana atâta căldură, la părul ei atât de lung și frumos. Lacrimile i-au împânzit ochii. Nu știa ce să facă: să plece în căutarea ei sau să îngroape toate amintirile frumoase, aceste amintiri care acum îl întristează și din cauza cărora suferă și a suferit atâta timp, atâția ani de zile. Știa că dacă va arunca totul, tot nu va scăpa de imaginea ei, că aceasta-l va urmării toată viața, că a însemnat prea mult în viața lui ca să o înlăture acum, că i-a dedicat totul, iar acum nu poate trăi fără această imagine.
Timpul se scurgea ca nisipul printre degetele unui copil a cărui singură preocupare era jocul. În depărtare, acolo unde cerul se sprijinea de pământ, soarele aluneca ușor în zare, se ascundea după muntele înalt și puternic. El încă era jos și brusc se ridică, luă cartea și alergă spre gară. Nimeni nu știa ce poate fi în capul său în acel moment. Afară era întuneric când a ajuns. Își aducea foarte bine aminte episodul din vis. Trenurile treceau, staționau, el aștepta, trenurile plecau. Se uita în jurul lui foarte suspicios, căuta acea persoană care îl urmărea, vedea oameni coborând, dar nimeni nu aștepta niciun tren. După un timp se urcă într-unul din trenuri foarte hotărât. Privea foarte atent pe geam, nu voia să adoarmă de teamă că cineva îl va împiedica să ajungă la destinație sau că îl va despărții de acele amintiri ascunse-n cartea aceea. Ajuns la destinație, coborî grăbit și porni hotărât într-o anume direcție ce părea că o știe atât de bine. Nimeni pe drum, se-auzea din când în când un greier fluierând pe marginea șoselei. Ajunsese pe pod, același pod din visul avut, privea luna ce lucea în apa clară, atât de neagră acum, părea a fi o noapte.
- Unde ești? De ce nu mă mai chemi la tine?
Aștepta privind apa ca ea să apară, să zică ceva, dar nimic. Era liniște, doar vocea lui se-auzea. Ea nu venea... Foarte sigur pe ceea ce face, luă cartea și o aruncă în apă.
- S-a terminat! De mâine sunt altul!
Porni încet spre gară, îngândurat. Acum știa foarte bine că ce-a făcut era ceea ce trebuia, că acest lucru trebuia să-l facă de mult timp. Se simțea eliberat ca și când toate acele amintiri erau o povară pentru el. Acum era hotărât să înceapă o nouă viață. Mergea încet, privea înainte, dar în fața lui era ceață, nu vedea decât ceea ce trebuie să facă și nu ceea ce era de fapt. Pornea spre viitor.
Părea a fi hipnotizat, nu privea deloc în stânga lui, nici în dreapta, știa care este drumul său și era preocupat doar de asta când se auzi ceva, o bubuitură, apoi o frână scrâșnind pe șosea, simți o durere puternică și-și pierduse cunoștința. Din mașină coborî în grabă un bărbat și speriat ridică corpul căzut pe șosea, urcă în mașină și porni spre spital. Sângele curgea din ce în ce mai mult, iar el nu se mișca. Ajuns la spital, bărbatul a spus ce s-a întâmplat, era foarte speriat, nu știa nici măcar că nu avea voie să ridice trupul victimei, era complet derutat. Dus în sala de operație omul deschise un ochi, apoi celălalt, vedea doar lumină, se uita cu ochi mici la aceasta. N-a spus nimic, i-a închis plecând spre altă lume. Întunericul îi acoperi ochii, era noapte în el de acum. Salonul era gol, soarele răsărea pe bolta cerească, o altă viață s-a născut.
O linişte adâncă s-a furişat în mine,
Pe-un ton de vânt gânduri pictează,
Iar simţurile-s stinse,
Prin vene-mi curge timpul.
Himeră-n întuneric, ce împleteşte vise,
De neştiut m-apropii
Sorbind frânturi de suflet.
Un frig în mine naşte
Fiori crestaţi de teamă,
Ce urcă precum seva şi-apoi se răspândesc,
De gânduri se apropie.
În mine ai rămas colţ de natură moartă
Şi-acum vibrezi de teamă
Că n-am să te găsesc...
Când lacrimi curate revigorează capăt
Doar florile de sticlă ascund privirea tristă...
Te-ai rătăcit prin gânduri nocturne,
În plânset scăldat
Şi ofilit pe faţa-mi poleită...
Un cimitir oraşul, natura anonimă
Ma poartă-n necuvinte prin umbra ce-am rămas.
Nici urmă nu rămâne, cărarea-i estompată,
Ai surghiunit şi glasul ce te ruga să stai...
S-au stins luminile-n oraş,
Uşor alunecă un glas,
Un strop
De ploaie în ochiul străzii.
Se mai aude simfonia,
Cum rupe pânza de tăcere
Şi răscoleşte mâlul în oglinzi.
Încă-i târziu, dar pare că-i devreme,
Încă aştept, dar timpul nu mai vrea.
Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată,
Legată de piciorul unui biet copil,
O conturare obscură, imprecisă
Ce urmăreşte-un trup nepotrivit.
Eu nu am suflet, nici gândire,
Nu am nevoi, nici supărări,
Sunt doar o umbră fără zâmbet,
Un om de fum fără culori.
Şi-o să rămân un spectru, o fantasmă,
Un duh topit în întuneric,
O negură, o umbră ştearsă,
Ascunsă-n corpul aceluiaşi copil.
Hoinăresc printre cadavrele dorinţelor aprinse
Lăsate-n calea unui vag trecut.
Citesc atenta in ele poftele deșarte
Tot ce visam, ce-a ars, ce-a dispărut.
M-a părăsit și sufletul de frică
Și orice simt în urnă îl așez,
O amintire în adâncuri mă furnică,
Imagini vii încerc să estompez...
S-au strâns atâția nori în mine
Și-ncepe ploaia, mă inundă.
Sunt rece acum...
Mi-e teamă doar să nu înghețe
Corpul meu,
Căci frigul mă va umple toată,
Ghețar aș fi, munte sticlos.
Atunci nimic n-ar mai rămâne,
Frânturi de gând s-ar destrăma,
Aș fi opacă, fără viață,
N-aș mai fi eu, ci doar creația ta.
Pustiu,
Şi gândul tace,
Cuvintele sunt mute.
Plouă...
Un ticăit se-aude
Cum rupe brusc tăcerea.
E cel ce ţine timpul,
Îl simt cum se grăbeşte,
Iar ritmul lui m-agită.
Fiori se ţes îndată
Şi sunete pictează gânduri.
De ce nu tac odată?
Aş vrea să le opresc!
În amintiri mă-neacă...
Aseară-ţi căutam privirea-n picurii de ploaie,
Te prelingeai tremurând pe sticla aburită.
Voiam să te-ating,
Întindeai mâna spre mine.
Urmăream cu degetul fiecare unduire,
Păstram ritmul tău.
În zori dispăreai,
Uscat te găseam adesea,
Cerul uita să plângă.
Sinistru e drumul, când
Ziua se stinge
Şi-i rece.
Vântul se-agită, îmi mătură calea,
M-aruncă în gânduri neclare şi seci.
Nălucă îmi pari, te-apropii de mine, dar
Iute dispari,
Vrei doar să mă vezi,
Să tulburi tot gândul, lăuntrica noapte.
Degeaba mai vii, căci
Vise îmi spulberi,
Mi-e teamă că mâine eşti doar un trecut.
Raza de martie, desculţă,
Pe faţă-mi estompează teama
Şi lacrima de ieri, mascând o urmă,
O cicatrice de demult.
Răbdarea a învins trecutul
Cu arma timpului - medic suprem,
Ce nu s-a întors spre mine nicio clipă,
Urmându-şi calea, înaintând spre infinit.
Azi soarele a înflorit
Pe câmpul cerului ce-mi şade-n faţă
Ca zâmbetul schiţat pe chipul meu acum;
Şi-i primăvară-n mine, iar păsările cântă
Cu o poftă neîntâlnită...
Au dispărut toţi norii ce-mi îngrădeau privirea,
Iar gândurile mele de solzi s-au curăţat
Şi-s clare ca o apă lină.
E martie-n suflet şi în minte,
Din fiece senzaţie înmugureşte un gând.
Nu simt că mai trăiesc...
Cadavru viu pe străzi,
M-afund în întuneric
Și-atât de frig e-n mine,
Prin vene-mi curge apa
Ca ploaia ce coboară
Prin scocuri ruginite.
Aud un vânt cum strigă,
În mine tot se zbate,
De parc-ar vrea să iasă
Să vadă iar lumina…
E sufletul meu, plânge,
S-a săturat de noapte
Și-ar vrea să vadă ziua,
Să prindă-n pumni căldură.
Dar ziua e departe
Și nu mai vrea să vină
Căci visurile mele
S-au preschimbat în fum
Și-au otrăvit și gândul
Ultim despre tine…
Un gând am mai rămas și eu,
Același gând în care te aveam
Și mă iubeai pe mine…
Nu pot uita trecutul,
Nu-l pot lăsa deoparte;
Mi se-oglindeşte în faţă
La fiecare pas...
Mă urmăreşte ca o umbră
Şi vrea să stăpânească totul,
Tot gândul ce se află-n trafic, Toată fiinţa mea.
Mă-ntreb de ce nu stă în urmă?
De ce aruncă cu-amintiri? Da... ştiu, are un rost în viaţă,
Dacă n-ar fi, n-am ştii nimic,
Nici n-am trăi, Căci el e sursa existenţei noastre,
E seva care curge spre viitor acum.
Şi totuşi l-aş ascunde,
Căci nu mă lasă-n pace,
Mă ţine prizonieră
În cartea lui de vise; M-atrage mişeleşte...
Îmi fură tot prezentul.
În neguri sinistre se îmbracă timpul
Când zorii se ascund după cortina serii, Iar vântul e harnic, îmi mătură calea,
Mă umple de gânduri mărunte şi seci.
Îmi pare adesea că văd o nălucă
Ce-aleargă spre mine, în braţe s-o prind,
Dar nu se apropie decât să mă vadă,
Să-mi dea un fior, apoi să dispară
În ceaţa căruntă ce cerne amintiri.
Degeaba mai vine căci doar mă îngheaţă,
Nu-mi cere nimic, nu-mi spune un cuvânt,
Vrea doar să mă chinui, să-mi spulbere vise.
Ştiu, pot s-o alung, dar nu vreau să plece,
C-atunci n-am nimic... doar vagul trecut.
Lacrimile dimineții se scurg pe firele de iarbă din grădină, Din florile de sticlă ce-ascund privirea tristă...
Acum știu: te-ai rătăcit prin gândurile de aseară,
Și-n plânset te-ai scăldat, în respirația adâncă;
În noapte te-ai uscat pe-obrajii mei fierbinți...
Un cimitir e orașul și totu-n jur zace-n tăcere.
A amuțit natura, mi-a amorțit tot corpul, Nimic nu se aude, doar inima ce bate cu atâta repezeală De parcă ar vrea să sară din pieptul meu acum... Nici umbră de cuvinte n-a mai rămas din mine,
Ai estompat și glasul ce te ruga să stai...
Azi ai plecat...
Mi-ai luat şi vise şi speranţe,
Mi-ai luat tot
Şi ai lăsat durerea să mă umple.
Veninul acum imi curge-n vene
Şi nu-s nimic
Decât o frunză incoloră
Desprinsă din copacul
Unui univers absurd.
Azi sunt deşert...
În fire de nisip se-ascunde Viaţa noastră şi-n mintea mea
Toţi norii s-au oprit
Lăsând ca stropii să clătească Amintirile răzleţe...
Tot astăzi voi muri
Căci mâine altă zi mai vine
Și-mi cere s-o trăiesc;
Nu știe că nu pot...
Linişte rece... nelinişte clară
Îmi frământă tot corpul,
Tot gândul ce zboară...
Tot sângele se uscă-n mine,
Mă strâng şi venele de-aseară,
Printre celule curge ploaia,
Mă dor şi ochii,
Răceala mă-nfioară.
Numai tăcere se mai aude-n mine,
Tot simţul a murit
Şi inima e mută,
Un gând se zbate în surdină,
E gol demult, se pierde în trecut
Alături de fiinţa rece...
Nu văd nimic, doar simt că vorbele se-mping în mine,Cu atâta forţă şi atâta nepăsare.Le-aud ecourile cum răsună-n gânduri,În haosul din capul ce seamănă cuvinte.Nu ştiu de încă sunt aici sau am plecat departeCăci ochii mi-s lipiţi, cusuţi cu ceară arsăŞi-n faţă totu-i negru de parcă ar fi noapte,Luminile sunt stinse, tăcerea-ncet se lasă.O lumânare arde pe-o masă din odaieŞi într-un pat de scânduri o fată se odihnea.Eram eu, nemişcată, în rochie de mireasă,Păşeam spre nemurire, spre marele altar,Unde era doar timpul, voia să-mi spună "adio"...Dar mă trezesc deodată şi totu-n jur dispare,Privesc lung spre fereastă, chiar fără să clipesc,Lăsând lumina vie să-mi curgă uşor pe frunte...Nu am plecat niciunde, sunt tot aici şi azi,Voi fi aici şi mâine, atâţia ani şi ani...
Niciunde nu-i atâta frig ca-n alb
Decât în sufletul de sticlă
Prin care trec marfare-ncărcate cu zăpadă.
Pe-aici doar pietrele mai strigă de durere,Se zgribulesc pe solul congelat
De flori de gheaţă adormite.
Un vânt se zbate posedat de frică
Între pereţii ninşi de răutate,
Ar vrea să iasă la lumină,
Dar n-are cum, căci e legat de noapte.
Şi timpul a-ngheţat pe-o stâncă
Şi nu mai curge liniştit;
Acum e frig, e negru, e tăcere,
Simt că e trist, că sunt un cub de plumb.
În întunericul ce se clădeşte-n noapte
Minutele se ţes clipă cu clipă
În barba timpului ce-n grabă trece...Nici n-observăm că viaţa-i ca o apă
Ce curge fără oprire spre marele sfârşit.
Suntem noi doi şi-atunci timpul se-opreşte,
Nici vântul nu mai suflă,
Pământul stă pe loc, ne uită pentru o vreme...Îmbrăţişaţi de noapte, tot gândul e departe,
Nimic nu se aude, doar ochii tăi mă-ndeamnă
Să-i mai sărut o dată, să nu-i las dezveliţi.
Nici n-aş putea să nu-i ascult acum, căci dorul
Şi inima, tot trupul meu te cheamă,
Cu-n strigăt mut, în nopţile desculţeDe iubire, ce le-aşteptam de mult.
Un pumn de nori s-a furişat în mine
Stropind cu ploaie peste tot.
Şi-s rece acum...
Mi-e teamă doar să nu îngheţe
Căci ştiu c-atunci cu frig m-aş umple toată
Şi-aş fi gheţar, nu om cum sunt acum.
Şi-atunci n-ar mai ploua vreodată,
Nici mintea mea n-ar mai crea vreun gând;
Atunci nu s-ar mai cerne vise,
Ci fulgi de nea din când în când.
De-ar fi să doară dorul
De mult aş fi departe
Căci mă apasă tare
Şi nu mai am scăpare,
În braţe m-a cuprins.
De-ar fi să doară dorul
Văzduhu-ar fi aproape Şi lin spre orizont,
Departe aş fi zburat,
Spre culmile înalte.
De-ar fi să doară dorul
N-aş mai avea lumină,
N-aş mai avea nici ochii,
Nici zâmbetul, nici chipul
Şi nici iubirea ta...
În tonuri de gri s-a îmbrăcat tot cerul
Şi-a renunţat la soare, la pete colorate;
S-a asortat cu mine, cu gândul meu ce tace, Cu-ntreaga mea fiinţă, cu dorul ce se naşte.
Fulgi de tristeţe aruncă peste mine
Şi-aleargă ca nebunii, se cern în frigul serii, În sloiul de-ntuneric al gândurilor mele,
În negurile reci ce au pătruns demult...
Atât de gri e cerul, mai plânge câteaodată,
Nu ştiu de mă imită sau poate chiar sunt eu...
