Trec și tac toți anii ce-au crescut-o pe mama
am uitat să-i aduc aminte de ea
să-și mai schimbe hainele de stradă
și să-și cumpere liniște
sunt mică uneori
nu cred c-am prea mult și să plec
să am propria toamnă
o ploaie mi-ajunge
o ploaie alungă stoluri de gânduri
praful și ceața
tristețea sau moartea
o ploaie îmi spune că-i mama
trec nu tac toți anii cu mama
copacii-și lasă grijile-n vânt
ploaia are același glas
iar toamna asta-i mai caldă
acolo aici e un suflet de mamă.
Ne naștem în costume etanșe
tragem de ele până la ultimul suflu
când ne rămân prea largi și-apoi se descompun
venim în cântec de mamă
mergem în aceeași direcție spre deznodământ
până devenim tot mai muți
ieșim în lumină și-n întuneric ne ducem
ne trezim dintr-un somn și tot în somn ajungem
răsărim ca un mac și tot ca el apunem
cu nimic am venit, cu nimic ne și ducem
suntem goi de prea mult și prea singuri de multe
suntem oameni de rând cu flancuri comune dar
ne naștem prea mici să nu murim mari.
