Ţi-am zâmbit pe sticla aburită a ferestrei
într-o seară de iarnă.
Mă priveai.
În inima mea de copil
simţeam că aşa voi alunga frigul,
că zâmbetul meu
îţi va dezgheţa fiecare vertebră,
fiecare venă, fiecare celulă...
iar căldura mea
va ajunge la tine.
Când ai plecat mă simţeam rece.
Copilul din mine
nu înţelegea ce se întâmplă
şi plângea.
Stăruitor, desena zâmbete
în praful depus pe mobila veche,
dar nu le vedeai
şi s-au şters...
Azi zâmbesc şi eman iar căldură, dar
copilul stă trist
ascuns într-un colţ din mine.
De ce-i atât de frig în cuvântul tăcere?
Îl rostesc.
Am căzut între abis și neant, iar
apele repezi din mine
nu-mi dau decât gânduri de moarte.
Sunt tulbure...
și totul se-agită în mine,
fiorii îi simt pe sub piele, iar
sângele-n vene se-ncheagă.
Tot corpul mă strânge,
îmi tremură carnea,
doar mâinile-s reci,
apasă pământul;
sfârșitu-i aproape, dar
nu vezi nimic, nu simți decăderea.
Sunt fadă, iubite...
pasivă și vidă;
vulcanii erup, afară-s tăcere.
Hai să numărăm ploaia!
Nu-mi spune nimic,
cuvintele sunt atât de seci
și mă dor...
Lasă liniștea să coboare în tine.
Cu fiecare strop
simte-mă tot mai aproape;
nu zi nimic,
lasă tăcerea să-mi mângâie trupul.
Respiră iubirea,
e tot ce avem...
Departe...
Gândul meu te caută
cu ochii închiși
voind să te-atingă.
Ochii mei simt lipsa privirii tale
și-i rece...
Cu căldura trupului tău
aș vrea să m-acopăr,
lângă inima ta să-mi găsesc liniștea,
trăind pe ritmul respirației tale.
E cam târziu
să-ți mai spun povești despre noi.
În mine timpul s-a oprit,
iar ochii mi-au secat aseară.
Uscați sunt azi,
doi iriși ofiliți
plutind pe cristalinul lipsit de transparență.
Privesc departe,
triști
și încă ei ascund o lume,
alți doi ochi...
negri,
ce-odată i-am iubit.
E soare,
dar ce trişti sunt ochii tăi,
iubite...
şi încă mă priveşti, iar
degetele tale prin părul meu le vânturi.
Nici glasul tău nu-l mai aud,
iar liniştea e cruntă,
îmi ţese mii de gânduri.
În braţe iar m-ai strâns
a nu ştiu câta oară
şi mă săruţi de parcă
mâine nu mai eşti aici...
Mai ţine-mă de mână,
mai spune-mi un cuvânt;
tăcerea ta m-agită
şi mă tem.
Mi-e dor de ochii tăi,
privirea insistentă
ce pare că mă caută
prin dansul firelor de păr ce ascundeau
schiţarea unui zâmbet.
Mi-e dor de mâna ta
ce-mi mângâia obrazul,
de buzele ce-n liniştea adâncă
mă sărutau pe frunte...
Mi-e dor să-ţi simt căldura,
Mi-e dor...
la tine-n braţe să mă strângi.
Înmoaie-ţi degetele-n roua dimineţii
şi unge-mi sufletul,
pictează-mi curcubee.
În gândurile mele te scalzi
ca-n apa mării
alunecând uşor pe caldul meu obraz.
Un soare văd în tine,
un crin, azi înflorit.
Eşti zâmbetul ce luminează-n noapte.
Ţi-am zâmbit pe sticla aburită a ferestrei
