Seara mi-e mai greu să-ți spun cât mă doare
că m-au golit
că n-a rămas nici urmă de inimă
că ceasul ăla e mare
dar stă
că nu mai simt nimic în mine
și-s ca un mormânt deschis
m-aș întinde spre tine
să-ți plâng iar pe umăr
dar doare
și lacrimi
și gânduri ce-mi vin
mă fac tot mai mică
m-opresc
și tac și mă chinui
să plâng doar intern.
Sunt prizionera unui corp străin, prea mic
ca-ntr-un sicriu înghesuit
mă zgâriu pe dinăuntru
să ies
mă tulbur uneori
și aș țâșni din mine ca un lichid ardent
să las ce mă reține
să mă strecor într-o altă formă de pământ.
În camera albă
Ființe mascate umblă cu sufletul defrișat
halate albe le învață să croșeteze vise colorate
și să le poarte
ghemele se termină pe rând
până la ultimul ochi
și se sting
femeile-adună păr decupat
în camera albă
pe holuri
mâini căptușite atârnă de corp.
Iarna și-a despletit copiii-n zăpadă
inimile lor se aud până-n mine
mă sapă cuvintele rostite prea des
mă iau de cap cu două perechi de mâini invizibile
să nu mai aud strigătul lor scrijelit pe creier
le stă în natură să m-apese cu ce le iese în cale
să mă consume ca pe o pradă
puțin câte puțin până-n oase
carnea mea le aparține până la al doilea trup
apoi îmi mestecă sufletul cu poftă
și-mi lasă resturile să-mi revin
sunt prea puțin să m-ajung azi
și mâine-i prea târziu să-i mai am lângă mine.
Dumnezeu desenează raze chinuite pe cer
de prea mult alb și frig mă ghemuiesc
în noaptea ce-a trecut
cu hainele ude
te alerg
încerc un somn oprit
înainte să-nceapă
în centrul meu se scandează
la încheieturi trosnesc
ca un deget plimbat apăsat pe spatele tău
scrâșnesc
ca zăpada călcată-n picioare
și nu-i prea devreme să mă gândesc la ieri
dimineața nu dă înapoi
mintea-și măsoară marginile
ca o pasăre zborul până la următoarea oprire
ca un șofer drumul până la următoarea stație
ca mine orele până la următorul sărut
Dumnezeu desenează labirinturi pe pământ
de prea mult alb copilul se bucură-n mine
omul de zăpadă s-a topit până-n noi.
