Ultimul ceas

Mă strigă vocile şi nu-mi dau pace,
Apoi mă înconjoară, de mine-ncep să râdă,
Văd sângele cum curge pe iarba de sub mine
Şi spiritele toate în jurul meu se strâng.
Pe drum doar lumânări aprinse
Şi oameni morţi pe margini aruncaţi,
Din loc în loc sicrie lăcuite
Urmând a fi cărate la locul lor de veci.
Departe văd un înger care plânge,
Stă într-un colţ, spre mine-ngenunchiat.
Mă vede, se ridică şi vrea să se apropie,
Dar cade fulgerat de-un nor întunecat.
Vântul se-aude cum bate cu putere,
Parcă turbat, izbind un geam de zid,
Porţile scârţâie din ce în ce mai tare
Şi se trântesc de tocuri bubuind.
În depărtare văd o umbră lungă
Cărând lumini spre cimitir,
Iar alta sapă o groapă adâncă
Şi-aruncă îngerul ucis.
Norii se strâng pe cerul negru
Şi ploaia cade tropăind
Scăldând cadavrele întinse
Şi ochii mei ce nu se mai deschid.

Nu ştii...

Tu nu ştii ce se-ascunde
În sufletul ce plânge,
Nu ştii ce zace-n el
Şi nimeni n-o să ştie
Câte războaie s-au purtat,
Câţi nori se-adună
Şi ce furtună vine...
N-au mai rămas decât ruine
Din sanctuarul de odată,
Un suflet zdrenţuit şi rece,
O călimară spartă în mâna
Vântului ce-n urmă şterge
Şi ultima scamă de praf.
Nu ştii că e târziu, e noapte
Şi-n mine nu mai e căldură,
Iar golul umple tot mai tare
Aceeaşi cămăruţă obscură...
Nu ştii nimic,
Căci zâmbetul mi-ascunde
Şi cea mai mică aşchie
Ce-n suflet a pătruns.

Sunt doar o umbră...

Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată,
Legată de piciorul unui biet copil,
O conturare obscură, imprecisă
Ce urmăreşte-un trup nepotrivit.
Eu nu am suflet, nici gândire,
Nu am nevoi, nici supărări,
Sunt doar o umbră fără zâmbet,
Un om de fum fără culori.
Şi-am să rămân un spectru, o fantasmă,
Un duh topit în întuneric;
Mereu o umbră ştearsă, neatinsă,
Întruchipată-n trupul aceluiaşi copil.

E toamnă iar...

E toamnă iar şi-i frig, un ciob de brumă s-a topit în mine,
Sunt lângă tine, dar e trist, mult gol în noi rămâne...
Ultimul stol de păsări călătoare spre alt tărâm s-a dus,
Lăsând o urmă de tristeţe în fiecare-apus.

Vântul se-agită fără tihnă şi şuieră ca un nebun,
Deschide-o carte învechită, uitată sub un prun...
Vopsite, frunzele încep să cadă şi se aştern cuminţi
Pe solul rece din grădină, armonios foşnind.

Suntem doar noi, pe banca ruginită, îmbrăţişaţi de dor,
Privind la fumul ce se duce spre lumea norilor.
Ploaia ne udă fără milă, parcă jelind pe cineva,
Pe-un om ce a plecat din lume şi-a renăscut pe-o stea.

Un colţ de rază înfloreşte şi se coboară dintr-un nor
Înseninând cerul ce-mbracă veşmântul nopţilor.
Se-aude un clopot în surdină ce bate cu mâhnire...
E toamnă iar şi-i frig pe străzile ce duc la tine.

Nostalgie...

Trec clipele ţinându-se de mână
Şi nu revin decât ca amintiri
Ce-mi gâdilă retina conştiinţei…
Imagini vii, depuse-n portofoliul vieţii,
În care te ascunzi şi zburzi ca un copil,
S-au dizolvat în suflet brodându-i haina lungă.
Mi-aduc aminte gara în care ne-am văzut întâia oară,
Primul sărut, cu-aroma iernii ce uita să plece,
Atât de firav şi suav, topit pe buzele fierbinţi
Ce-ardeau de nerăbdare să-ţi simtă mângâierea.
Primul fior şi prima strângere de mână
Vibrează şi acum în mine, de parcă a fost ieri.
Parcul e gol şi banca noastră tot mai tristă;
S-au urâţit şi plâng de când n-ai mai trecut pe-acolo.
Nici eu nu am rămas aceeaşi, nimic nu e la fel…
N-am mai păstrat decât un mugur de credinţă
Şi-un zâmbet eclipsat de nostalgie…