Mă strigă vocile şi nu-mi dau pace, Apoi mă înconjoară, de mine-ncep să râdă, Văd sângele cum curge pe iarba de sub mine Şi spiritele toate în jurul meu se strâng. Pe drum doar lumânări aprinse Şi oameni morţi pe margini aruncaţi, Din loc în loc sicrie lăcuite Urmând a fi cărate la locul lor de veci. Departe văd un înger care plânge, Stă într-un colţ, spre mine-ngenunchiat. Mă vede, se ridică şi vrea să se apropie, Dar cade fulgerat de-un nor întunecat. Vântul se-aude cum bate cu putere, Parcă turbat, izbind un geam de zid, Porţile scârţâie din ce în ce mai tare Şi se trântesc de tocuri bubuind. În depărtare văd o umbră lungă Cărând lumini spre cimitir, Iar alta sapă o groapă adâncă Şi-aruncă îngerul ucis. Norii se strâng pe cerul negru Şi ploaia cade tropăind Scăldând cadavrele întinse Şi ochii mei ce nu se mai deschid.
Tu nu ştii ce se-ascunde În sufletul ce plânge, Nu ştii ce zace-n el Şi nimeni n-o să ştie Câte războaie s-au purtat, Câţi nori se-adună Şi ce furtună vine... N-au mai rămas decât ruine Din sanctuarul de odată, Un suflet zdrenţuit şi rece, O călimară spartă în mâna Vântului ce-n urmă şterge Şi ultima scamă de praf. Nu ştii că e târziu, e noapte Şi-n mine nu mai e căldură, Iar golul umple tot mai tare Aceeaşi cămăruţă obscură... Nu ştii nimic, Căci zâmbetul mi-ascunde Şi cea mai mică aşchie Ce-n suflet a pătruns.
Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată, Legată de piciorul unui biet copil, O conturare obscură, imprecisă Ce urmăreşte-un trup nepotrivit. Eu nu am suflet, nici gândire, Nu am nevoi, nici supărări, Sunt doar o umbră fără zâmbet, Un om de fum fără culori. Şi-am să rămân un spectru, o fantasmă, Un duh topit în întuneric; Mereu o umbră ştearsă, neatinsă, Întruchipată-n trupul aceluiaşi copil.
E toamnă iar şi-i frig, un ciob de brumă s-a topit în mine, Sunt lângă tine, dar e trist, mult gol în noi rămâne... Ultimul stol de păsări călătoare spre alt tărâm s-a dus, Lăsând o urmă de tristeţe în fiecare-apus.
Vântul se-agită fără tihnă şi şuieră ca un nebun, Deschide-o carte învechită, uitată sub un prun... Vopsite, frunzele încep să cadă şi se aştern cuminţi Pe solul rece din grădină, armonios foşnind.
Suntem doar noi, pe banca ruginită, îmbrăţişaţi de dor, Privind la fumul ce se duce spre lumea norilor. Ploaia ne udă fără milă, parcă jelind pe cineva, Pe-un om ce a plecat din lume şi-a renăscut pe-o stea.
Un colţ de rază înfloreşte şi se coboară dintr-un nor Înseninând cerul ce-mbracă veşmântul nopţilor. Se-aude un clopot în surdină ce bate cu mâhnire... E toamnă iar şi-i frig pe străzile ce duc la tine.
Trec clipele ţinându-se de mână Şi nu revin decât ca amintiri Ce-mi gâdilă retina conştiinţei… Imagini vii, depuse-n portofoliul vieţii, În care te ascunzi şi zburzi ca un copil, S-au dizolvat în suflet brodându-i haina lungă. Mi-aduc aminte gara în care ne-am văzut întâia oară, Primul sărut, cu-aroma iernii ce uita să plece, Atât de firav şi suav, topit pe buzele fierbinţi Ce-ardeau de nerăbdare să-ţi simtă mângâierea. Primul fior şi prima strângere de mână Vibrează şi acum în mine, de parcă a fost ieri. Parcul e gol şi banca noastră tot mai tristă; S-au urâţit şi plâng de când n-ai mai trecut pe-acolo. Nici eu nu am rămas aceeaşi, nimic nu e la fel… N-am mai păstrat decât un mugur de credinţă Şi-un zâmbet eclipsat de nostalgie…
Atunci când plâng, mă scutur de tristeţe, De dor, de neputinţă sau durere... Atunci nu am nimic şi simt că sunt pierdută, Că nu contez deloc, iar timpul nu are răbdare S-aştepte după mine să-mi revin. Când plâng tot cerul se desface În mici bucăţi şi cade peste mine, Pământul stă în loc, nu am nici aer, Mă sufoc şi mă ascund în perna de sub cap Să nu mai văd nimic, să nu mă vadă nimeni. Sunt doar eu, goală de iubire, pe-altar înlăcrimată Ca mielul ce se zbate, adus spre-a fi jertfit. Apoi mă fură somnul, iar pleoapele se lasă, Mi-astupă ochii umezi în care des te scalzi...
Gânduri spânzurate de speranţe Mi-au mai rămas Din visurile-nmugurite, Vlăstare fără frunze, Pe margini de şosele Ce duc spre împlinire. Idei ce încă îmi foşnesc în minte S-au ruginit demult Şi-acum se-aşterne praful Peste vitrina minţii Umplută cu cristaluri. Şi va rămâne praful Când ce mai e apune Ca un fecior de soare Răpus în pragul serii Împrăştiind făclii.
Amintiri Îmi bat la porţile prezentului şi vor să intre... Picturi zglobii, umbre-n culori, Vise naive, ce tremură înlăcrimate, Se văd şi-acum şi încă scânteiază, Sub praful gri depus, în cufărul de sticlă Al minţii mele... Se-avântă, fără asigurare, În traficul de gânduri ce traversează zona... Tablouri valoroase sunt, mişcate de culoare, Frumoase candelabre, ce-nsufleţesc trecutul, Filtrând stropi de speranţă şi urme de-ntuneric. Benzi desenate mii, pline de viaţă, mute, Închid în ele ceruri şi valuri de lumini.
Miros letal De visuri ofilite Parcă mai simt şi-acum Pe perna înnegrită... Mai simt în vene Venin şi decădere, Mai simt noroi Pe degetele fine... Mai dă-mi un strop, Un gram, Din răul ce mă stinge! Măcar să ştiu că scap, Că nu mai ştiu de mine... Mai dă-mi... Un pic; Atâta îmi ajunge, Să mă retrag în zori, Să zburd spre nemurire...
Cad frunze de castani Pe-aleea bătucită, Pe banca ruginită, Învelită-n brumă... M-aplec uşor, Ridic o frunză, Privesc în jur, Zgomot şi umbră... Dansează copacii, Vântul le cântă, Fumuri alungă, E zgomot şi umbră...
