Atunci când plâng, mă scutur de tristeţe,
De dor, de neputinţă sau durere...
Atunci nu am nimic şi simt că sunt pierdută,
Că nu contez deloc, iar timpul nu are răbdare
S-aştepte după mine să-mi revin.
Când plâng tot cerul se desface
În mici bucăţi şi cade peste mine,
Pământul stă în loc, nu am nici aer,
Mă sufoc şi mă ascund în perna de sub cap
Să nu mai văd nimic, să nu mă vadă nimeni.
Sunt doar eu, goală de iubire, pe-altar înlăcrimată
Ca mielul ce se zbate, adus spre-a fi jertfit.
Apoi mă fură somnul, iar pleoapele se lasă,
Mi-astupă ochii umezi în care des te scalzi...
Gânduri spânzurate de speranţe
Mi-au mai rămas
Din visurile-nmugurite,
Vlăstare fără frunze,
Pe margini de şosele
Ce duc spre împlinire.
Idei ce încă îmi foşnesc în minte S-au ruginit demult
Şi-acum se-aşterne praful
Peste vitrina minţii
Umplută cu cristaluri.
Şi va rămâne praful
Când ce mai e apune
Ca un fecior de soare
Răpus în pragul serii
Împrăştiind făclii.
Amintiri
Îmi bat la porţile prezentului şi vor să intre...
Picturi zglobii, umbre-n culori,
Vise naive, ce tremură înlăcrimate,
Se văd şi-acum şi încă scânteiază,
Sub praful gri depus, în cufărul de sticlă
Al minţii mele...
Se-avântă, fără asigurare,
În traficul de gânduri ce traversează zona...
Tablouri valoroase sunt, mişcate de culoare,
Frumoase candelabre, ce-nsufleţesc trecutul,
Filtrând stropi de speranţă şi urme de-ntuneric.
Benzi desenate mii, pline de viaţă, mute,
Închid în ele ceruri şi valuri de lumini.
Miros letal
De visuri ofilite
Parcă mai simt şi-acum
Pe perna înnegrită...
Mai simt în vene
Venin şi decădere,
Mai simt noroi
Pe degetele fine...
Mai dă-mi un strop,
Un gram,
Din răul ce mă stinge!
Măcar să ştiu că scap,
Că nu mai ştiu de mine...
Mai dă-mi...
Un pic;
Atâta îmi ajunge,
Să mă retrag în zori, Să zburd spre nemurire...
Cad frunze de castaniPe-aleea bătucită,Pe banca ruginită,Învelită-n brumă...M-aplec uşor,Ridic o frunză,Privesc în jur,Zgomot şi umbră...Dansează copacii,Vântul le cântă,Fumuri alungă,E zgomot şi umbră...
