Sunt doar o umbră...

Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată,
Legată de piciorul unui biet copil,
O conturare obscură, imprecisă
Ce urmăreşte-un trup nepotrivit.
Eu nu am suflet, nici gândire,
Nu am nevoi, nici supărări,
Sunt doar o umbră fără zâmbet,
Un om de fum fără culori.
Şi-am să rămân un spectru, o fantasmă,
Un duh topit în întuneric;
Mereu o umbră ştearsă, neatinsă,
Întruchipată-n trupul aceluiaşi copil.

E toamnă iar...

E toamnă iar şi-i frig, un ciob de brumă s-a topit în mine,
Sunt lângă tine, dar e trist, mult gol în noi rămâne...
Ultimul stol de păsări călătoare spre alt tărâm s-a dus,
Lăsând o urmă de tristeţe în fiecare-apus.

Vântul se-agită fără tihnă şi şuieră ca un nebun,
Deschide-o carte învechită, uitată sub un prun...
Vopsite, frunzele încep să cadă şi se aştern cuminţi
Pe solul rece din grădină, armonios foşnind.

Suntem doar noi, pe banca ruginită, îmbrăţişaţi de dor,
Privind la fumul ce se duce spre lumea norilor.
Ploaia ne udă fără milă, parcă jelind pe cineva,
Pe-un om ce a plecat din lume şi-a renăscut pe-o stea.

Un colţ de rază înfloreşte şi se coboară dintr-un nor
Înseninând cerul ce-mbracă veşmântul nopţilor.
Se-aude un clopot în surdină ce bate cu mâhnire...
E toamnă iar şi-i frig pe străzile ce duc la tine.

Nostalgie...

Trec clipele ţinându-se de mână
Şi nu revin decât ca amintiri
Ce-mi gâdilă retina conştiinţei…
Imagini vii, depuse-n portofoliul vieţii,
În care te ascunzi şi zburzi ca un copil,
S-au dizolvat în suflet brodându-i haina lungă.
Mi-aduc aminte gara în care ne-am văzut întâia oară,
Primul sărut, cu-aroma iernii ce uita să plece,
Atât de firav şi suav, topit pe buzele fierbinţi
Ce-ardeau de nerăbdare să-ţi simtă mângâierea.
Primul fior şi prima strângere de mână
Vibrează şi acum în mine, de parcă a fost ieri.
Parcul e gol şi banca noastră tot mai tristă;
S-au urâţit şi plâng de când n-ai mai trecut pe-acolo.
Nici eu nu am rămas aceeaşi, nimic nu e la fel…
N-am mai păstrat decât un mugur de credinţă
Şi-un zâmbet eclipsat de nostalgie…

Atunci când plâng

Atunci când plâng, mă scutur de tristeţe,
De dor, de neputinţă sau durere...
Atunci nu am nimic şi simt că sunt pierdută,
Că nu contez deloc, iar timpul nu are răbdare
S-aştepte după mine să-mi revin.
Când plâng tot cerul se desface
În mici bucăţi şi cade peste mine,
Pământul stă în loc, nu am nici aer,
Mă sufoc şi mă ascund în perna de sub cap
Să nu mai văd nimic, să nu mă vadă nimeni.
Sunt doar eu, goală de iubire, pe-altar înlăcrimată
Ca mielul ce se zbate, adus spre-a fi jertfit.
Apoi mă fură somnul, iar pleoapele se lasă,
Mi-astupă ochii umezi în care des te scalzi...

Se-alege praful

Gânduri spânzurate de speranţe
Mi-au mai rămas
Din visurile-nmugurite,
Vlăstare fără frunze,
Pe margini de şosele
Ce duc spre împlinire.
Idei ce încă îmi foşnesc în minte
S-au ruginit demult
Şi-acum se-aşterne praful
Peste vitrina minţii
Umplută cu cristaluri.
Şi va rămâne praful
Când ce mai e apune
Ca un fecior de soare
Răpus în pragul serii
Împrăştiind făclii.