Te-am lăsat în prosopul galben azi-dimineață,
sunt mai ușoară.
Mă simt evadată din mine însămi,
din limita viselor ce mă îngrădeau,
iar acum sunt un gând
ce-ți trece prin minte înainte s-adormi;
mâine un surâs...
sau nimic.
Mai simt un aer spinos
ce se răsfrânge în mine,
pereții-mi lovește,
tablouri îmi tulburi.
Te-aș prinde într-un vis,
să nu mă mai cauți prin gânduri,
te-aș înnoda de-un ultim fir de praf
ce-mi gâdilă privirea
și-aș fugii.
Aud doar ecouri,
răsună în mine de parc-aș fi goală,
blocată într-o sticlă.
Nu mă mai tem,
în palme îmi șade ființa.
Pe geamuri se scurge tristeţea
în plânset de copil.
E rece, pe umeri m-apasă.
Aş vrea să adorm
pe sunetul căderii în abis,
la umbra trupului tău să-mi găsesc liniştea,
să fim doar noi şi ploaia,
sorbită de griji, de tristeţi,
contemplând plăsmuirea
unui vis cald de primăvară.
Adulmec prezenţa ta.
Îmi pare că beau din licoarea cuvintelor tale
şi nu mă satur...
ţi-aş prinde zâmbete-n pumni
şi i-aş deschide când eşti trist,
şi câte n-aş mai face...
dar,
mi-e teamă să iubesc.
Acoperă-mă cu viaţa fiecărui vis
ce-nfloreşte în tine,
învaţă-mă să cred, să-nfloresc
din ochii-ţi căprui.
Semănăm prea mult...
Suntem o contopire a două gânduri,
pasiuni,
într-un singur suflet,
menit să iubească.
E straniu să aflu
cât de aproape eşti când adorm.
Prea mult zgomot în jurul meu,
mă cert cu mine...
Gândul mi-e în cuvinte nerostite,
desprinse din dorinţe
spânzurate-n vid.
Ascult traficul continuu
ce se cufundă-n mintea mea
ca în neantul secat de culoare
şi mi-e somn;
pleoapele-mi par grele,
alunecă uşor, acoperindu-mi ochii.
Plouă...
Cu fiecare strop
mă simt mai ursuză
şi totul se mişcă;
materia-mpleteşte imagini, fantasme, iar
gându-mi schiţează doar temeri,
m-agită.
Adorm, ghemuită,
tumultul se-opreşte, cuvintele tac,
se dizolvă în mine.
Mi-e teamă de corpul
ce astăzi m-ascunde,
voci ce mă-ngână, îmi spun că sunt eu...
Mă simt posedată de-o minte păgână,
cuprinsă-n curentul ce-mi fluieră-n gânduri.
Simt aerul rece,
îmi mângâie faţa
şi ploaia de vapori sorbită de piele.
De suflet străină,
port focul în vene, iar
capul mi-e greu de-atâta întuneric.
În purpura serii-mi găsesc alinarea,
când pete de soare se mistuie-n mine;
atunci mă simt eu,
când ziua apune, iar
scâncetul minţii se stinge-n eter.
