Evantai de lumină...
Culori se petrec în vânt,
caută liniștea-n mine.
Uneori mă întreb
de ce nu bați la ușa gândurilor mele
înainte să intrii...
Te-aș alunga,
dar aș rămâne fără gânduri și,
poate fără mâine.
Măcar de-ai fi desculț,
să știu că-n zori nu mai găsesc o urmă,
dar ești trist,
iar eu sorb din neliniști adânci,
mă hrănesc cu idei și soluții.
E-o toamnă târzie...
în mine e cald,
iar cerul prinde-n ochi sclipiri.
Oamenii sunt ca frunzele: când sunt vii, par că seamănă între ele și nu le dai atenție, iar când mor le vezi culoarea și frumusețea unică.
People are like leaves: when they are bright and seem to resemble each other, we don't pay attention, and when they die, we notice their color and unique beauty.
Mirela Aldea
La capǎtul zilei am vǎzut o umbrǎ,
se juca cu mine
într-un cub de cristal.
Mǎ ascundeam de luminile
desprinse din lampǎ;
uneori desenam liniştea unei lumânǎri
cu parfum de magnolie
sau pictam suflete vii în nuanţe de verde.
Mi-adun gândurile la umbra unui copac
ce-şi scuturǎ amintirile în muzeul din mine;
sunt eu şi un vis
cântat la chitarǎ într-o zi de octombrie,
un orb ce-şi cautǎ drumul în trecut.
Te-am lăsat în prosopul galben azi-dimineață,
sunt mai ușoară.
Mă simt evadată din mine însămi,
din limita viselor ce mă îngrădeau,
iar acum sunt un gând
ce-ți trece prin minte înainte s-adormi;
mâine un surâs...
sau nimic.
Mai simt un aer spinos
ce se răsfrânge în mine,
pereții-mi lovește,
tablouri îmi tulburi.
Te-aș prinde într-un vis,
să nu mă mai cauți prin gânduri,
te-aș înnoda de-un ultim fir de praf
ce-mi gâdilă privirea
și-aș fugii.
Aud doar ecouri,
răsună în mine de parc-aș fi goală,
blocată într-o sticlă.
Nu mă mai tem,
în palme îmi șade ființa.
Pe geamuri se scurge tristeţea
în plânset de copil.
E rece, pe umeri m-apasă.
Aş vrea să adorm
pe sunetul căderii în abis,
la umbra trupului tău să-mi găsesc liniştea,
să fim doar noi şi ploaia,
sorbită de griji, de tristeţi,
contemplând plăsmuirea
unui vis cald de primăvară.
