Mi-am auzit numele strigat
aș fi lăsat toate nimicurile înghesuite în geanta de pe umăr
să pot grăbi pasul
un clește intern îmi strângea stomacul, iar gâtul...
de gât mă țineau cu mâinile aspre
ca un fular legat prea tare
nebunii ar ieși cărând în spinare vâlva și vina
aș plânge infinit
cu inima stoarsă m-aș ghemui să respir, dar
pe strada asta nu se plânge
cei ca mine și-au pansat sufletul și-l țin acasă
eu merg mai departe.
Spre vest soarele sărută pământul
apoi se face nevăzut ca un copil rușinos
timpul își sprijină coatele pe umerii mei
ziua e mai scurtă ca acum câțiva ani
cu greu reușesc să m-adun de prin gânduri
ca dintr-o pădure cu susul în jos
m-am pierdut de-o vreme de ce-am vrut să fiu
și m-am trezit când era deja mâine
primăvara mă nasc înc-o dată
o parte din mine rămâne într-o iarnă
ca dup-o iubire trecută de care am ținut cu dinții
și-n cele din urmă tot am scăpat-o
n-ar fi avut niciun rost să-i arăt cât de tare sunt
și trec prea curând, cresc ziduri în mine
și-mi pare că timpul m-aleargă nervos.
În autobuzul de la gară
stafii nereușite se perindă în sus
se țin de scaune să nu alunece-n abis
de dimineață nu-mparte nimeni zâmbete gratuit
fiecare își vede de hainele lui și vegetează
n-ar zice nimic dacă le-ai schimba locul
sau i-ai întreba dacă au nevoie de ceva
dimineața mintea lor e acasă într-un pat cald
unii-s împinși de la spate
să-și caute cea mai bună mască și s-o afișeze
revin în starea în care au venit pe lume
și nu-ți mai plac ca atunci
dimineața - agitație-n tăcere
autobuzele transportă păpuși dezlegate.
Sunt ploi ce se-mplinesc în mine
mă sapă adânc
ca o boală ce se luptă cu ultimii anticorpi
mă mistuie emoții negate, respinse
gândurile mă strâng
am reprimat orice dorință nespusă
iar acum mă privesc cu teamă printre rânduri
de câteva săptămâni mă trezesc noaptea
aud dulapul trosnind parcă amorțit
uneori ploaia se mută afară
o urmăresc tăbărând în streașina de deasupra geamului
și-adorm într-o oră
alteori e prea liniște să mai am vreun gând
și-mi continui visul
mă tot gândesc la ziua aia când eram amândoi
o ploaie de toamnă se continua în tine
te simțeam aproape
în capul tău se regizau momente, diafilme
iar eu m-ascundeam în colțuri stingheră
să nu te deschid
să nu mai ascult niciun gând
am deschis geamul să te primesc mai cald
umbrele copacilor se-odihnesc pe zăpadă
mă tem că-i prea liniște să nu apari într-o doagă
și-mi pare că vii
te-aș îndemna să rămâi
să ne-amintim de decembrie
cu mintea turtită în mâini.
