Spre vest soarele sărută pământul
apoi se face nevăzut ca un copil rușinos
timpul își sprijină coatele pe umerii mei
ziua e mai scurtă ca acum câțiva ani
cu greu reușesc să m-adun de prin gânduri
ca dintr-o pădure cu susul în jos
m-am pierdut de-o vreme de ce-am vrut să fiu
și m-am trezit când era deja mâine
primăvara mă nasc înc-o dată
o parte din mine rămâne într-o iarnă
ca dup-o iubire trecută de care am ținut cu dinții
și-n cele din urmă tot am scăpat-o
n-ar fi avut niciun rost să-i arăt cât de tare sunt
și trec prea curând, cresc ziduri în mine
și-mi pare că timpul m-aleargă nervos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu