În camera albă
Ființe mascate umblă cu sufletul defrișat
halate albe le învață să croșeteze vise colorate
și să le poarte
ghemele se termină pe rând
până la ultimul ochi
și se sting
femeile-adună păr decupat
în camera albă
pe holuri
mâini căptușite atârnă de corp.
Iarna și-a despletit copiii-n zăpadă
inimile lor se aud până-n mine
mă sapă cuvintele rostite prea des
mă iau de cap cu două perechi de mâini invizibile
să nu mai aud strigătul lor scrijelit pe creier
le stă în natură să m-apese cu ce le iese în cale
să mă consume ca pe o pradă
puțin câte puțin până-n oase
carnea mea le aparține până la al doilea trup
apoi îmi mestecă sufletul cu poftă
și-mi lasă resturile să-mi revin
sunt prea puțin să m-ajung azi
și mâine-i prea târziu să-i mai am lângă mine.
Dumnezeu desenează raze chinuite pe cer
de prea mult alb și frig mă ghemuiesc
în noaptea ce-a trecut
cu hainele ude
te alerg
încerc un somn oprit
înainte să-nceapă
în centrul meu se scandează
la încheieturi trosnesc
ca un deget plimbat apăsat pe spatele tău
scrâșnesc
ca zăpada călcată-n picioare
și nu-i prea devreme să mă gândesc la ieri
dimineața nu dă înapoi
mintea-și măsoară marginile
ca o pasăre zborul până la următoarea oprire
ca un șofer drumul până la următoarea stație
ca mine orele până la următorul sărut
Dumnezeu desenează labirinturi pe pământ
de prea mult alb copilul se bucură-n mine
omul de zăpadă s-a topit până-n noi.
Au înghețat castanii
și cresc din tine rând de rând mai mult
cu tălpile reci
și port șosete
cu mâinile-mi goale
cu timpu-n ureche
alerg prin tine, prin piețe și gări
și prin noi
transpiră copacii și norii
se-ntinde pământul la soare
limita-i cerul
creionul și foaia din geanta mea neagră
cearșaful și umbra ce cade pe mine
se strâng într-un pumn amorțit
și ziduri de praf mă-nghesuie-n mine
respir între noi mai acut
mi-e gând de negând cu pielea cusută pe mine
pe tine
cu ape mai repezi te strâng
îmi taie tot corpul
nebunii-s cuminți pe schele mă-nalță în ceruri
și-s om de neom
iar norii nu mint
când plouă rodește pământul.
În mintea mea cineva tot șterge geamurile
iar tu mă vezi de afară
când eram mică desenam case pe sticla aburită
oamenii mei se jucau de-a v-ați ascunselea
și ieșeau doar când plecam
hainele mele nu mai au captușeala de ieri
m-am dezbrăcat pe dinăuntru
să poți vedea dacă ai ce să iei
nu știu cât poți să-mi oferi pentru mine
dacă ne dăm la schimb
sau pur și simplu nu ne-ar lua nimeni separat
dar când spun că te iubesc
e pentru că eu trec prin tine să ajung la noi
și pentru că eu sunt cu noi tot mai des
oamenii mei interni se țin de mână și zboară
ștergătorul de geamuri lucrează nonstop.
