Noi

Suntem doar două urme pe-obrazul ud
Al timpului ce-n grabă trece
De-atâția ani de când noi ne-am născut...
Suntem un lacăt ce unește vise,
Un orizont ce leagă cerul de pământ;
Aceeași noi de-o viață-ntreagă
Încătușați în sfera eroticelor clipe,
Suntem iluzii în ochi de regăsire,
Un bulgăre de foc spre ceruri aruncat.

Umbre

Un soare stins a poposit în mine
Bătătorind cenușa ce-mi șade sub picioare...
Croiala vieții noastre s-a destrămat în umbre,
În două gânduri clare ce-odată ne uneau
Prin simpla lor tăcere.
Acum sunt două umbre, doar una-mi aparține,
O pată fumurie, un suflet întregit
De iminența morții...

Reverie

De m-aș ascunde în căderi de timp
Aș vrea să sorb mănunchi de rouă
În loc să mai vânez speranțe
Din negura pădurilor ce-mi populează somnul.
Doar frunzele mai cad pe-alei
Și-n toate regăsesc adesea
Un vis frumos tivit cu umbră
Și multe alte gânduri ce flutură-n mister.
S-au ars atâtea fire de tăcere
Și mulți copaci de visuri
Ce-mi curg acum prin vene,
S-a destrămat realul și s-a-nălțat o punte,
Un gol de reverie crescut în lumea mea.

Ultimul ceas

Mă strigă vocile şi nu-mi dau pace,
Apoi mă înconjoară, de mine-ncep să râdă,
Văd sângele cum curge pe iarba de sub mine
Şi spiritele toate în jurul meu se strâng.
Pe drum doar lumânări aprinse
Şi oameni morţi pe margini aruncaţi,
Din loc în loc sicrie lăcuite
Urmând a fi cărate la locul lor de veci.
Departe văd un înger care plânge,
Stă într-un colţ, spre mine-ngenunchiat.
Mă vede, se ridică şi vrea să se apropie,
Dar cade fulgerat de-un nor întunecat.
Vântul se-aude cum bate cu putere,
Parcă turbat, izbind un geam de zid,
Porţile scârţâie din ce în ce mai tare
Şi se trântesc de tocuri bubuind.
În depărtare văd o umbră lungă
Cărând lumini spre cimitir,
Iar alta sapă o groapă adâncă
Şi-aruncă îngerul ucis.
Norii se strâng pe cerul negru
Şi ploaia cade tropăind
Scăldând cadavrele întinse
Şi ochii mei ce nu se mai deschid.

Nu ştii...

Tu nu ştii ce se-ascunde
În sufletul ce plânge,
Nu ştii ce zace-n el
Şi nimeni n-o să ştie
Câte războaie s-au purtat,
Câţi nori se-adună
Şi ce furtună vine...
N-au mai rămas decât ruine
Din sanctuarul de odată,
Un suflet zdrenţuit şi rece,
O călimară spartă în mâna
Vântului ce-n urmă şterge
Şi ultima scamă de praf.
Nu ştii că e târziu, e noapte
Şi-n mine nu mai e căldură,
Iar golul umple tot mai tare
Aceeaşi cămăruţă obscură...
Nu ştii nimic,
Căci zâmbetul mi-ascunde
Şi cea mai mică aşchie
Ce-n suflet a pătruns.