Nor

Sunt norul
ce-ți plânge pe umerii calzi,
dezgoliți,
când ochii tăi negri
privesc depărtarea,
pierduți
în tăcerea nopților de mai.
Cu mâna întinsă
cerșești stropi de ploaie,
răcoare în gânduri.
E liniște,
norul
pictează un vis.

Introspecție

In lacrimi se scaldă trecutul,
dar...
e târziu.
O moară mai macină-n mine
picturi inocente,
abis.
Mi-e sete de visuri.
Spre mine pășesc,
introspecție;
e gol, neputință,
iar
pleoapele-s ude
și-s rece.

Iar plouă

Se adună norii-n agonie
Ploaia
Îmi mișcă un firicel de gând
Pe-acoperiș se scurge
Atomii vibrează în culoare
Și lutul mă strânge
Mă astupă
Iar plouă materia se mișcă
Pădurea-mpletește ecouri ce plâng
De ploaie și cerul e greu e bătrân
Apasă pământul

Fire de noiembrie

Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng... să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce doar ele o ştiu.
Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră.
Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură... Am aprins focul. M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo și mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simțeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.
Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele răsărise deja, părea o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de murmurul frunzelor sau scrăşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, păreau atât de lungi. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea vreun motiv să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu… Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Știam că îmi face bine această ieșire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii.
Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, ne lăsam în voia iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu… Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu.
Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar se înnorase, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult, ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare. M-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colț așteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu și zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri și amintiri. Voiam să le opresc, simțeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune și mișunau prin capul meu ca-n trafic. Țipau și nu-mi dădeau pace. M-am ridicat și-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ștergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns, ploaia se oprise și ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colț al casei. Mi-am așezat capul în palme, am rămas așa puțin, apoi priveam spre fereastră, parcă așteptând ceva.
Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se întețise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ și ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniștisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm...

Iluzie

Un portativ pe care-alunecă ușor niște note poleite, o frântură dintr-un lied, un pian prăfuit, abandonat într-un colț... o fereastră deschisă larg a cărei perdea e fluturată-n vântul ce șuieră și poartă-n dans două frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l știu; apoi se-așază obosite pe lacul ce-oglindește luna închisă-n propriul palat de cleștar și care-și lasă trena căzută pe lacul albastru. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund în zare de parc-ar căuta liniștea unei nopți de vară. Un picur se-adăpostește sub frunzele căzute, rămâne singur așteptând ceva.
Un aer cald ne leagă-n pași de dans, sub clar de lună plină, ne duce spre neant. Pari o bobiță de rouă pe firele de iarbă, în care sufletul meu intră cu teamă să nu te scuturi înlăcrimându-l, iar eu aș fi sunetul de vioară ce pătrunde-n iatacul inimii tale, împânzit de nerabdare, un poem necitit decât în ochii tăi negri, profunzi... Ne lăsăm conduși de simfonia ce ne îmbrățișează, ne îmbată înaripați spre vis. Priviri încrucișate, fiori ne dau, ne leagă. Căldură simt în vene, în corpul meu, în inima ce bate cu-atâta repezeală, galopul ei se-aude.
O lacrimă se desprinde încet și alunecă pe arzândul obraz ca un izor de munte ce se lovește de stâncile dure, apoi se topește pe buzele-mi fierbinți unde-și găsește sfârșitul. O atingere suavă, o șoaptă senină-mi gâdilă urechea cu o grijă măreață, o adiere fină, o strângere de mână. Un sărut dezlipit de pe buzele tale îl simt ușor pe pielea-mi caldă topindu-se încet. Îți aud respirația crescândă și inima ce-ți bate, te-apropii mai tare, în brațe mă strângi, te simt tremurând în focul iubirii, în val de dorință ce-mi mistuie gânduri. Ne-avem doar pe noi și lumea-i a noastră, nimic nu contează, doar șoaptele tale, căldura adâncă și dansul tău simplu ce sufletu-mi dezbracă de sentimentele multe, nebune viață, de foc, de dorință; un țurțur cald de tine mă agață, mă prinde și nu mă lasă, mă-ntorc zâmbind, ascult tăcerea, apoi revin și cad deodată, vraja se rupe, ai dispărut în ceața-nvolburată a unei dimineți de toamnă și încă văd privirea ta de-aseară, privirea ce mă cheamă, mă urmărește-n taină. Și încă simt căldura, tandrețea de-altădată.
Recad încet, durerea mă apasă și simt cum norii mi se-adună în gânduri si totu-i negru, e tăcere. Frumosul a-ncetat să bată la poarta nemuririi mele, lăsându-mă deșartă, de sentiment golită. Mai ține-mă în brațe, mi-e dor de șoapta-ți lină, de glasul tău și ochii ce m-alină, de respirația adâncă ce corpul mi-l furnică... Rămâi, mai stai o clipă! S-adorm ușor pe-a ta aripă, mai stai să sorb iubirea ta, mi-e frică... Adorm, e liniște cumplită...