Se agită marea când noaptea încet se lasă Şi valuri spumegânde se sparg de stânca rece; În apă se-oglindeşte un dans de lună plină Ce pare că împrăştie spre mal albe sclipiri.
Se-aude melodia de valuri fredonată, O simfonie a mării, un glas de vânt plângând, În scoicile uitate pe plaja părăsită Unde prezentul tace şi împleteşte un gând.
În şerpuiri de valuri se-ascund stropii de ploaie Şi-n infinitu' albastru se contopesc şi ei; În vraja nopţii calde, o barcă-n larg dispare Şi lasă in urmă trena crăiesei fremătând.
Negru e aerul ce-agaţă Minutele de neatins, fierbinţi, Ce ne îmbată gândul. Negrii sunt ochii tăi În care-mi scald privirea, În care mă cufund Ca intr-un dulce vis, În noaptea ce ne leagă În negrul întuneric, În setea de iubire Şi focul absolut, Când valuri de pasiune Ne mângâie fiinţa, Când ceasul se opreşte Şi devenim eterni.
S-au stins luminile pe străzi Şi încă lunecă aievea Un glas de ploaie în surdină, Un strop de apă-n balta rece. Încă se-aude simfonia Ce rupe pânza de tăcere Şi mişcă oglinzile murdare; Încă-i târziu, dar pare că-i devreme, Încă aştept, dar timpul nu mai vrea.
