“Oare te voi găsi?”

"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând.
Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit.
Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a văzut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia să urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă.
Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea.
Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ...
Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă.
"Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşază la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea, mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent: „Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !” Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."
S-a trezit! „A fost un coșmar...” și-a zis și speriat se uită sub hainele ce se aflau sub capul lui, cartea era acolo. „Ce ușurare...” Era dimineață, soarele nu răsărise deja pe bolta cerească, iar luna se pregatea de culcare. Nu știa de ce a avut acest vis ciudat, de ce e ea prezentă și acolo, de ce-l urmărește peste tot și nu-i dă pace, nu-l lasă să trăiască. Nu era vina lui că viața a fost atât de crudă, că destinul nu a fost de partea lor și că a trebuit să plece pentru că făcea parte din clasa inferioară și nu-i era permisă o astfel de relație. Ofta... și totuși voia s-o mai vadă măcar o dată, să-i explice de ce a plecat, de ce a dispărut din viața ei atât de subit, de ce n-a mai căutat-o. Regreta acest lucru. O voia aproape, îi simțea încă lipsa după atâția ani. Nu încetase s-o iubească nicio clipă. Privea răsăritul, roșeața soarelui ce parcă sângera ca după un război dus cu noaptea, cu luna care nu voia să plece de pe bolta cerească.
Se uită la ceas, vede că e 5 dimineața. Se simțea ușurat că era doar un vis, că amintirile îi sunt păstrate într-un loc sigur, dar în același timp se simțea și trist. Coșmarul era ca o palmă dată de cineva care voia să-l trezească la viață, la realitate. Se gândea că e cam târziu să mai facă ceva cu viața lui, că nu mai are nicio șansă. Se uita la soare, era deja ora 12 și nu plecase în parc, nici nu se gândea măcar la asta. S-a ghemuit într-un colț și a deschis cartea. Se uita mai mult la pozele cu ei, la zâmbetul ei care emana atâta căldură, la părul ei atât de lung și frumos. Lacrimile i-au împânzit ochii. Nu știa ce să facă: să plece în căutarea ei sau să îngroape toate amintirile frumoase, aceste amintiri care acum îl întristează și din cauza cărora suferă și a suferit atâta timp, atâția ani de zile. Știa că dacă va arunca totul, tot nu va scăpa de imaginea ei, că aceasta-l va urmării toată viața, că a însemnat prea mult în viața lui ca să o înlăture acum, că i-a dedicat totul, iar acum nu poate trăi fără această imagine.
Timpul se scurgea ca nisipul printre degetele unui copil a cărui singură preocupare era jocul. În depărtare, acolo unde cerul se sprijinea de pământ, soarele aluneca ușor în zare, se ascundea după muntele înalt și puternic. El încă era jos și brusc se ridică, luă cartea și alergă spre gară. Nimeni nu știa ce poate fi în capul său în acel moment. Afară era întuneric când a ajuns. Își aducea foarte bine aminte episodul din vis. Trenurile treceau, staționau, el aștepta, trenurile plecau. Se uita în jurul lui foarte suspicios, căuta acea persoană care îl urmărea, vedea oameni coborând, dar nimeni nu aștepta niciun tren. După un timp se urcă într-unul din trenuri foarte hotărât. Privea foarte atent pe geam, nu voia să adoarmă de teamă că cineva îl va împiedica să ajungă la destinație sau că îl va despărții de acele amintiri ascunse-n cartea aceea. Ajuns la destinație, coborî grăbit și porni hotărât într-o anume direcție ce părea că o știe atât de bine. Nimeni pe drum, se-auzea din când în când un greier fluierând pe marginea șoselei. Ajunsese pe pod, același pod din visul avut, privea luna ce lucea în apa clară, atât de neagră acum, părea a fi o noapte.
- Unde ești? De ce nu mă mai chemi la tine?
Aștepta privind apa ca ea să apară, să zică ceva, dar nimic. Era liniște, doar vocea lui se-auzea. Ea nu venea... Foarte sigur pe ceea ce face, luă cartea și o aruncă în apă.
- S-a terminat! De mâine sunt altul!
Porni încet spre gară, îngândurat. Acum știa foarte bine că ce-a făcut era ceea ce trebuia, că acest lucru trebuia să-l facă de mult timp. Se simțea eliberat ca și când toate acele amintiri erau o povară pentru el. Acum era hotărât să înceapă o nouă viață. Mergea încet, privea înainte, dar în fața lui era ceață, nu vedea decât ceea ce trebuie să facă și nu ceea ce era de fapt. Pornea spre viitor.
Părea a fi hipnotizat, nu privea deloc în stânga lui, nici în dreapta, știa care este drumul său și era preocupat doar de asta când se auzi ceva, o bubuitură, apoi o frână scrâșnind pe șosea, simți o durere puternică și-și pierduse cunoștința. Din mașină coborî în grabă un bărbat și speriat ridică corpul căzut pe șosea, urcă în mașină și porni spre spital. Sângele curgea din ce în ce mai mult, iar el nu se mișca. Ajuns la spital, bărbatul a spus ce s-a întâmplat, era foarte speriat, nu știa nici măcar că nu avea voie să ridice trupul victimei, era complet derutat. Dus în sala de operație omul deschise un ochi, apoi celălalt, vedea doar lumină, se uita cu ochi mici la aceasta. N-a spus nimic, i-a închis plecând spre altă lume. Întunericul îi acoperi ochii, era noapte în el de acum. Salonul era gol, soarele răsărea pe bolta cerească, o altă viață s-a născut.