Când plouă fărâmituri din mine se desprind să te caute
dacă ai fi mai aproape am fi unul
iar ceilalți nu ne-ar mai chema separat
mi-e dor de zilele alea
când așteptam soarele și pe banca noastră
nu știu de ce
când plouă, gândurile mă ard pe dinăuntru
de parcă ar pleca dintr-o sobă infinită
și-ar ieși prin membrane
m-aș spovedi pământului precum ploaia
să ies din mine ca dintr-un trecut furat
dacă la căderea zilei m-ai aștepta redeschis
când plouă sunt eu și cu tine
ne ținem de mână între început și sfârșit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu