Cer și pământ la apus de mai

Pe câmpul cu maci

copiii se-mbată cu soare

oricine și-ar zări visurile aproape

unii se-ntind să le prindă

ca după niște păpădii suflate

în vânt

norii s-au fardat cu țiclam

și au ieșit la plimbare

nu obosesc niciodată

nu știu câți se întreabă unde e capătul lor

spre ce se îndreaptă

și de unde vin.

Platonic

E liniște
cei de sus au stins iar luminile
și plâng pentru cei de jos

nu-i nimic
noi ne-am colorat inima verde
când stăm singuri
ne place să ne-alergăm gândurile până la prima intersecție
apoi ne întoarcem acasă
ca dup-o gură de aer cald

îmi place să cred că primăvara mai ține
până o să-ți legi un ochi intern
să-mi spui ce vezi
ce-i în tine

simțurile noastre dospesc pe același pământ.

Melancolie

Când plouă
din mine ies gânduri și zboară
globuri de fard se desprind din colț de ochi
și se întind pe față
ca după o frământare îndelungă
obosite se resimt

pe geam apa tremură
trenul se ia la întrecere cu ploaia
iar eu urmăresc șinele ude
între cer și pământ
primăvara și-a croșetat vesta
până atingi orizontul cu privirea
poți să cauți știuleții de vis rămași
pe care ne sprijineam
când număram floricelele de porumb
și mă prindeai de mână
ca de un capăt de gând să-l pornim împreună

când plouă
sunt un copil răpit dintr-un cor de inimi pline
închid ochii să fiu cu noi.

Suprimare

Mi-am auzit numele strigat
aș fi lăsat toate nimicurile înghesuite în geanta de pe umăr
să pot grăbi pasul
un clește intern îmi strângea stomacul, iar gâtul...
de gât mă țineau cu mâinile aspre
ca un fular legat prea tare
nebunii ar ieși cărând în spinare vâlva și vina
aș plânge infinit
cu inima stoarsă m-aș ghemui să respir, dar

pe strada asta nu se plânge
cei ca mine și-au pansat sufletul și-l țin acasă
eu merg mai departe.

Inevitabil

Spre vest soarele sărută pământul
apoi se face nevăzut ca un copil rușinos
timpul își sprijină coatele pe umerii mei
ziua e mai scurtă ca acum câțiva ani
cu greu reușesc să m-adun de prin gânduri
ca dintr-o pădure cu susul în jos
m-am pierdut de-o vreme de ce-am vrut să fiu
și m-am trezit când era deja mâine

primăvara mă nasc înc-o dată
o parte din mine rămâne într-o iarnă
ca dup-o iubire trecută de care am ținut cu dinții
și-n cele din urmă tot am scăpat-o
n-ar fi avut niciun rost să-i arăt cât de tare sunt

și trec prea curând, cresc ziduri în mine
și-mi pare că timpul m-aleargă nervos.