Dumnezeu desenează raze chinuite pe cer
de prea mult alb și frig mă ghemuiesc
în noaptea ce-a trecut
cu hainele ude
te alerg
încerc un somn oprit
înainte să-nceapă
în centrul meu se scandează
la încheieturi trosnesc
ca un deget plimbat apăsat pe spatele tău
scrâșnesc
ca zăpada călcată-n picioare
și nu-i prea devreme să mă gândesc la ieri
dimineața nu dă înapoi
mintea-și măsoară marginile
ca o pasăre zborul până la următoarea oprire
ca un șofer drumul până la următoarea stație
ca mine orele până la următorul sărut
Dumnezeu desenează labirinturi pe pământ
de prea mult alb copilul se bucură-n mine
omul de zăpadă s-a topit până-n noi.
Au înghețat castanii
și cresc din tine rând de rând mai mult
cu tălpile reci
și port șosete
cu mâinile-mi goale
cu timpu-n ureche
alerg prin tine, prin piețe și gări
și prin noi
transpiră copacii și norii
se-ntinde pământul la soare
limita-i cerul
creionul și foaia din geanta mea neagră
cearșaful și umbra ce cade pe mine
se strâng într-un pumn amorțit
și ziduri de praf mă-nghesuie-n mine
respir între noi mai acut
mi-e gând de negând cu pielea cusută pe mine
pe tine
cu ape mai repezi te strâng
îmi taie tot corpul
nebunii-s cuminți pe schele mă-nalță în ceruri
și-s om de neom
iar norii nu mint
când plouă rodește pământul.
În mintea mea cineva tot șterge geamurile
iar tu mă vezi de afară
când eram mică desenam case pe sticla aburită
oamenii mei se jucau de-a v-ați ascunselea
și ieșeau doar când plecam
hainele mele nu mai au captușeala de ieri
m-am dezbrăcat pe dinăuntru
să poți vedea dacă ai ce să iei
nu știu cât poți să-mi oferi pentru mine
dacă ne dăm la schimb
sau pur și simplu nu ne-ar lua nimeni separat
dar când spun că te iubesc
e pentru că eu trec prin tine să ajung la noi
și pentru că eu sunt cu noi tot mai des
oamenii mei interni se țin de mână și zboară
ștergătorul de geamuri lucrează nonstop.
Trec și tac toți anii ce-au crescut-o pe mama
am uitat să-i aduc aminte de ea
să-și mai schimbe hainele de stradă
și să-și cumpere liniște
sunt mică uneori
nu cred c-am prea mult și să plec
să am propria toamnă
o ploaie mi-ajunge
o ploaie alungă stoluri de gânduri
praful și ceața
tristețea sau moartea
o ploaie îmi spune că-i mama
trec nu tac toți anii cu mama
copacii-și lasă grijile-n vânt
ploaia are același glas
iar toamna asta-i mai caldă
acolo aici e un suflet de mamă.
Ne naștem în costume etanșe
tragem de ele până la ultimul suflu
când ne rămân prea largi și-apoi se descompun
venim în cântec de mamă
mergem în aceeași direcție spre deznodământ
până devenim tot mai muți
ieșim în lumină și-n întuneric ne ducem
ne trezim dintr-un somn și tot în somn ajungem
răsărim ca un mac și tot ca el apunem
cu nimic am venit, cu nimic ne și ducem
suntem goi de prea mult și prea singuri de multe
suntem oameni de rând cu flancuri comune dar
ne naștem prea mici să nu murim mari.
