Încetini-va timpul

Încetini-va timpul
Când zorii se revarsă
Şi neînvinsul soare
Pe boltă sângerează.

Şi clipa-ncărunţeşte
Când sufletul se zbate
Din trupul meu să iasă
Scârbit de-atâta umbră.

Mi se dezbracă mintea
De gânduri şi de vise
Şi se-nveleşte-n neguri,
În depărtări deschise.

Încetini-va timpul
Când simţul îmi adoarme
Şi lucitor pe-o rază
Spre alte lumi pluteşte...

Vântul

Alerg pe străzi pustii
Căutându-mi alinarea
Dar nu găsesc nimic;
Se lasă ceaţa…
Deloc nu văd
Şi-mi pare că aievea
Aud un şuierat de vânt
Ce-mi gâdilă timpanul…
Şi-l simt…
Cum îmi atinge trupul
Şi mă cuprinde-n braţe.
Apoi mi-aşază părul,
Pe frunte mă sărută
Şi luându-mă de mână
Mă-ndeamnă să-l urmez.

Păşesc pe-a lui mantelă
Fără suflare, absentă
Şi-ntind o mână-n aer
Crezând că-l pot atinge…
Dar deodată tace
Şi în văzduh dispare,
De mine se ascunde
Şi nu mai simt nimic.
Îl caut înnebunită
Şi-alerg prin frigul serii,
Nu dau de el niciunde
Şi n-aud niciun glas,
Nici vântul ce m-alintă,
Doar gândul ce se zbate
În lunga lui tăcere…

Recădere

Din nou m-aleargă timpul pe căi nebănuite,
Spre vremuri încuiate şi gânduri bântuite
De palide himere ce vor să mă atragă
În dansul lor sălbatic şi-mi pare c-ameţesc...
Că totul se învârte şi vocile mă strigă,
Mă cheamă mai aproape, c-apoi să mă împingă
Spre orizontul magic al falnicelor clipe
De recădere-n focuri ce-mi mistuie fiinţa.
Se zbat ca nişte fiare ce simt miros de frică,
Mă sfâşie, nebune, tot trupul mi-l despică,
Mă lasă fără umblet, fără căldură, goală
Tot sângele l-adună şi-mi pun în loc otravă.

Lacrimi

Limpezi şiroaie de lacrimi transparente
Coboară iar pe calzii mei obraji,
Apoi se-adună sub frageda bărbie
Ca un mănunchi cules de multe griji.

Multe petale dorul desprinde-adesea
Din floarea ochiului stors de culori,
Multe sclipiri devin opace în noapte,
Se-ascund sub pleoapa rece dând fiori.

Lacrimi brodate căzute în tăcere
Se uscă-ncet pe chipul rătăcit,
Urme de vise rămân pe mâna caldă
Ce şterge azi obrazul amorţit.

Marea

Se agită marea când noaptea încet se lasă
Şi valuri spumegânde se sparg de stânca rece;
În apă se-oglindeşte un dans de lună plină
Ce pare că împrăştie spre mal albe sclipiri.

Se-aude melodia de valuri fredonată,
O simfonie a mării, un glas de vânt plângând,
În scoicile uitate pe plaja părăsită
Unde prezentul tace şi împleteşte un gând.

În şerpuiri de valuri se-ascund stropii de ploaie
Şi-n infinitu' albastru se contopesc şi ei;
În vraja nopţii calde, o barcă-n larg dispare
Şi lasă in urmă trena crăiesei fremătând.