:

Au înghețat castanii
și cresc din tine rând de rând mai mult
cu tălpile reci

și port șosete 
cu mâinile-mi goale 
cu timpu-n ureche 
alerg prin tine, prin piețe și gări 
și prin noi

transpiră copacii și norii
se-ntinde pământul la soare
limita-i cerul
creionul și foaia din geanta mea neagră
cearșaful și umbra ce cade pe mine
se strâng într-un pumn amorțit
și ziduri de praf mă-nghesuie-n mine 
respir între noi mai acut 
mi-e gând de negând cu pielea cusută pe mine
pe tine 
cu ape mai repezi te strâng

îmi taie tot corpul  
nebunii-s cuminți pe schele mă-nalță în ceruri 
și-s om de neom 
iar norii nu mint
când plouă rodește pământul.  

Deschisă

În mintea mea cineva tot șterge geamurile
iar tu mă vezi de afară

când eram mică desenam case pe sticla aburită
oamenii mei se jucau de-a v-ați ascunselea 
și ieșeau doar când plecam

hainele mele nu mai au captușeala de ieri
m-am dezbrăcat pe dinăuntru 
să poți vedea dacă ai ce să iei 
nu știu cât poți să-mi oferi pentru mine
dacă ne dăm la schimb
sau pur și simplu nu ne-ar lua nimeni separat
dar când spun că te iubesc 
e pentru că eu trec prin tine să ajung la noi
și pentru că eu sunt cu noi tot mai des

oamenii mei interni se țin de mână și zboară
ștergătorul de geamuri lucrează nonstop.

Trec anii

Trec și tac toți anii ce-au crescut-o pe mama
am uitat să-i aduc aminte de ea
să-și mai schimbe hainele de stradă 
și să-și cumpere liniște 

sunt mică uneori 
nu cred c-am prea mult și să plec
să am propria toamnă
o ploaie mi-ajunge
o ploaie alungă stoluri de gânduri
praful și ceața 
tristețea sau moartea
o ploaie îmi spune că-i mama

trec nu tac toți anii cu mama
copacii-și lasă grijile-n vânt 
ploaia are același glas
iar toamna asta-i mai caldă

acolo aici e un suflet de mamă. 

Venim și plecăm

Ne naștem în costume etanșe
tragem de ele până la ultimul suflu 
când ne rămân prea largi și-apoi se descompun

venim în cântec de mamă
mergem în aceeași direcție spre deznodământ
până devenim tot mai muți 

ieșim în lumină și-n întuneric ne ducem
ne trezim dintr-un somn și tot în somn ajungem 
răsărim ca un mac și tot ca el apunem
cu nimic am venit, cu nimic ne și ducem
suntem goi de prea mult și prea singuri de multe
suntem oameni de rând cu flancuri comune dar
ne naștem prea mici să nu murim mari.

Isterie

Copilul meu afon se strânge de gât și zbiară

se aruncă-n noroi și te caută

își smulge firele de păr

dar gândurile nu s-au oprit acolo

le-am zis deja

iar tu te uiți confuz la fumul din grădină și pleci

cine a dat foc toamnei

mă doare

copilul se vede-n oglindă un adult caraghios

își adună picioarele-n mine și mă lasă să fug

ne depărtăm tot mai mult.