Privesc cum norii fug De parcă vor să se-ncălzească Sau poate vor să m-ameţească, Să nu-mi mai lase niciun pic de soare, Să stau fără căldură În cămăruţa obscură de cămin. Atât de cenuşii sunt ei Şi fără transparenţă Şi-au peticit tot cerul Sorbindu-l de lumini. Atât de grei sunt ei De visurile mele, de gândurile De copilă ce se năşteau demult...
Trecutul e secunda ce s-a scurs Şi firul de nisip ce-alunecă-n clepsidră, Un ochi de timp în lada prăfuită În care las frânturi de viaţă, amintiri. Trecutul a-nceput de-acum Şi se continuă în urmă... E rece ca un fulg şi se topeşte-n gândul Cel dintâi al dimineţii de noiembrie. Trecutul este-n noi ca o lumină pală, O lumânare-n suflet ce arde tot mai rar.
Bucăți de ziuă s-au desprins din mine Și globuri de-ntuneric m-au transformat în humă, În universul sumbru lăsat la colț de stradă, Răpusă de dorință pășind spre lumea ta. Ascult tăcerea ce se lasă-n mine Și-o inimă ce bate, un clopot ruginit De-atâtea sentimente ce-au invadat nebune. E liniște și pace... Mai suflă câteodată un vânt și-un dor Și totuși e tăcere în inima ce bate, În gândurile mele, pe drumul înghețat...
Aud cum focul se răsfrânge-n vatră, Cum lemnele trosnesc de-atâta supărare Și-mi pare... Că mici steluțe se desprind din el Și-apoi se sting topindu-se în aer. Privesc atentă fiece mișcare Și simt cum ochii mi se-ncarcă de culori, De foc și-s uzi... De liniștea în care m-am îmbăiat de multe ori Și m-am găsit în lumi străine. Același foc mi s-a ascuns în mine, Bucăți de soare, de căldură, Un dor nebun... În vultur de lumină te-ai transformat Și-n suflet mi-ai pătruns.
Privesc cum norii fug 
