Mi-e teamă să păşesc pe drumurile Ce mi se deschid în viaţă, De parc-ar fi de sticlă Şi nu vreau să le sparg.
Nici nu mai cred Că-mi pot alege o cale Căci toate sunt fragile Şi nu-mi doresc să cad. Sunt multe drumuri Fără siguranţă, Atât de instabile, abrupte Şi pline de-ncercări, Un labirint al vieţii În care-mi caut ieşirea, Triumful regăsirii, Al propriei mele vieţi.
Privesc cum norii fug De parcă vor să se-ncălzească Sau poate vor să m-ameţească, Să nu-mi mai lase niciun pic de soare, Să stau fără căldură În cămăruţa obscură de cămin. Atât de cenuşii sunt ei Şi fără transparenţă Şi-au peticit tot cerul Sorbindu-l de lumini. Atât de grei sunt ei De visurile mele, de gândurile De copilă ce se năşteau demult...
Trecutul e secunda ce s-a scurs Şi firul de nisip ce-alunecă-n clepsidră, Un ochi de timp în lada prăfuită În care las frânturi de viaţă, amintiri. Trecutul a-nceput de-acum Şi se continuă în urmă... E rece ca un fulg şi se topeşte-n gândul Cel dintâi al dimineţii de noiembrie. Trecutul este-n noi ca o lumină pală, O lumânare-n suflet ce arde tot mai rar.
Bucăți de ziuă s-au desprins din mine Și globuri de-ntuneric m-au transformat în humă, În universul sumbru lăsat la colț de stradă, Răpusă de dorință pășind spre lumea ta. Ascult tăcerea ce se lasă-n mine Și-o inimă ce bate, un clopot ruginit De-atâtea sentimente ce-au invadat nebune. E liniște și pace... Mai suflă câteodată un vânt și-un dor Și totuși e tăcere în inima ce bate, În gândurile mele, pe drumul înghețat...
Aud cum focul se răsfrânge-n vatră, Cum lemnele trosnesc de-atâta supărare Și-mi pare... Că mici steluțe se desprind din el Și-apoi se sting topindu-se în aer. Privesc atentă fiece mișcare Și simt cum ochii mi se-ncarcă de culori, De foc și-s uzi... De liniștea în care m-am îmbăiat de multe ori Și m-am găsit în lumi străine. Același foc mi s-a ascuns în mine, Bucăți de soare, de căldură, Un dor nebun... În vultur de lumină te-ai transformat Și-n suflet mi-ai pătruns.
Suntem doar două urme pe-obrazul ud Al timpului ce-n grabă trece De-atâția ani de când noi ne-am născut... Suntem un lacăt ce unește vise, Un orizont ce leagă cerul de pământ; Aceeași noi de-o viață-ntreagă Încătușați în sfera eroticelor clipe, Suntem iluzii în ochi de regăsire, Un bulgăre de foc spre ceruri aruncat.
Un soare stins a poposit în mine Bătătorind cenușa ce-mi șade sub picioare... Croiala vieții noastre s-a destrămat în umbre, În două gânduri clare ce-odată ne uneau Prin simpla lor tăcere. Acum sunt două umbre, doar una-mi aparține, O pată fumurie, un suflet întregit De iminența morții...
De m-aș ascunde în căderi de timp Aș vrea să sorb mănunchi de rouă În loc să mai vânez speranțe Din negura pădurilor ce-mi populează somnul. Doar frunzele mai cad pe-alei Și-n toate regăsesc adesea Un vis frumos tivit cu umbră Și multe alte gânduri ce flutură-n mister. S-au ars atâtea fire de tăcere Și mulți copaci de visuri Ce-mi curg acum prin vene, S-a destrămat realul și s-a-nălțat o punte, Un gol de reverie crescut în lumea mea.
Mă strigă vocile şi nu-mi dau pace, Apoi mă înconjoară, de mine-ncep să râdă, Văd sângele cum curge pe iarba de sub mine Şi spiritele toate în jurul meu se strâng. Pe drum doar lumânări aprinse Şi oameni morţi pe margini aruncaţi, Din loc în loc sicrie lăcuite Urmând a fi cărate la locul lor de veci. Departe văd un înger care plânge, Stă într-un colţ, spre mine-ngenunchiat. Mă vede, se ridică şi vrea să se apropie, Dar cade fulgerat de-un nor întunecat. Vântul se-aude cum bate cu putere, Parcă turbat, izbind un geam de zid, Porţile scârţâie din ce în ce mai tare Şi se trântesc de tocuri bubuind. În depărtare văd o umbră lungă Cărând lumini spre cimitir, Iar alta sapă o groapă adâncă Şi-aruncă îngerul ucis. Norii se strâng pe cerul negru Şi ploaia cade tropăind Scăldând cadavrele întinse Şi ochii mei ce nu se mai deschid.
Tu nu ştii ce se-ascunde În sufletul ce plânge, Nu ştii ce zace-n el Şi nimeni n-o să ştie Câte războaie s-au purtat, Câţi nori se-adună Şi ce furtună vine... N-au mai rămas decât ruine Din sanctuarul de odată, Un suflet zdrenţuit şi rece, O călimară spartă în mâna Vântului ce-n urmă şterge Şi ultima scamă de praf. Nu ştii că e târziu, e noapte Şi-n mine nu mai e căldură, Iar golul umple tot mai tare Aceeaşi cămăruţă obscură... Nu ştii nimic, Căci zâmbetul mi-ascunde Şi cea mai mică aşchie Ce-n suflet a pătruns.
Sunt doar o umbră, o pată-ntunecată, Legată de piciorul unui biet copil, O conturare obscură, imprecisă Ce urmăreşte-un trup nepotrivit. Eu nu am suflet, nici gândire, Nu am nevoi, nici supărări, Sunt doar o umbră fără zâmbet, Un om de fum fără culori. Şi-am să rămân un spectru, o fantasmă, Un duh topit în întuneric; Mereu o umbră ştearsă, neatinsă, Întruchipată-n trupul aceluiaşi copil.
E toamnă iar şi-i frig, un ciob de brumă s-a topit în mine, Sunt lângă tine, dar e trist, mult gol în noi rămâne... Ultimul stol de păsări călătoare spre alt tărâm s-a dus, Lăsând o urmă de tristeţe în fiecare-apus.
Vântul se-agită fără tihnă şi şuieră ca un nebun, Deschide-o carte învechită, uitată sub un prun... Vopsite, frunzele încep să cadă şi se aştern cuminţi Pe solul rece din grădină, armonios foşnind.
Suntem doar noi, pe banca ruginită, îmbrăţişaţi de dor, Privind la fumul ce se duce spre lumea norilor. Ploaia ne udă fără milă, parcă jelind pe cineva, Pe-un om ce a plecat din lume şi-a renăscut pe-o stea.
Un colţ de rază înfloreşte şi se coboară dintr-un nor Înseninând cerul ce-mbracă veşmântul nopţilor. Se-aude un clopot în surdină ce bate cu mâhnire... E toamnă iar şi-i frig pe străzile ce duc la tine.
Trec clipele ţinându-se de mână Şi nu revin decât ca amintiri Ce-mi gâdilă retina conştiinţei… Imagini vii, depuse-n portofoliul vieţii, În care te ascunzi şi zburzi ca un copil, S-au dizolvat în suflet brodându-i haina lungă. Mi-aduc aminte gara în care ne-am văzut întâia oară, Primul sărut, cu-aroma iernii ce uita să plece, Atât de firav şi suav, topit pe buzele fierbinţi Ce-ardeau de nerăbdare să-ţi simtă mângâierea. Primul fior şi prima strângere de mână Vibrează şi acum în mine, de parcă a fost ieri. Parcul e gol şi banca noastră tot mai tristă; S-au urâţit şi plâng de când n-ai mai trecut pe-acolo. Nici eu nu am rămas aceeaşi, nimic nu e la fel… N-am mai păstrat decât un mugur de credinţă Şi-un zâmbet eclipsat de nostalgie…
Atunci când plâng, mă scutur de tristeţe, De dor, de neputinţă sau durere... Atunci nu am nimic şi simt că sunt pierdută, Că nu contez deloc, iar timpul nu are răbdare S-aştepte după mine să-mi revin. Când plâng tot cerul se desface În mici bucăţi şi cade peste mine, Pământul stă în loc, nu am nici aer, Mă sufoc şi mă ascund în perna de sub cap Să nu mai văd nimic, să nu mă vadă nimeni. Sunt doar eu, goală de iubire, pe-altar înlăcrimată Ca mielul ce se zbate, adus spre-a fi jertfit. Apoi mă fură somnul, iar pleoapele se lasă, Mi-astupă ochii umezi în care des te scalzi...
Gânduri spânzurate de speranţe Mi-au mai rămas Din visurile-nmugurite, Vlăstare fără frunze, Pe margini de şosele Ce duc spre împlinire. Idei ce încă îmi foşnesc în minte S-au ruginit demult Şi-acum se-aşterne praful Peste vitrina minţii Umplută cu cristaluri. Şi va rămâne praful Când ce mai e apune Ca un fecior de soare Răpus în pragul serii Împrăştiind făclii.
Amintiri Îmi bat la porţile prezentului şi vor să intre... Picturi zglobii, umbre-n culori, Vise naive, ce tremură înlăcrimate, Se văd şi-acum şi încă scânteiază, Sub praful gri depus, în cufărul de sticlă Al minţii mele... Se-avântă, fără asigurare, În traficul de gânduri ce traversează zona... Tablouri valoroase sunt, mişcate de culoare, Frumoase candelabre, ce-nsufleţesc trecutul, Filtrând stropi de speranţă şi urme de-ntuneric. Benzi desenate mii, pline de viaţă, mute, Închid în ele ceruri şi valuri de lumini.
Miros letal De visuri ofilite Parcă mai simt şi-acum Pe perna înnegrită... Mai simt în vene Venin şi decădere, Mai simt noroi Pe degetele fine... Mai dă-mi un strop, Un gram, Din răul ce mă stinge! Măcar să ştiu că scap, Că nu mai ştiu de mine... Mai dă-mi... Un pic; Atâta îmi ajunge, Să mă retrag în zori, Să zburd spre nemurire...
Cad frunze de castani Pe-aleea bătucită, Pe banca ruginită, Învelită-n brumă... M-aplec uşor, Ridic o frunză, Privesc în jur, Zgomot şi umbră... Dansează copacii, Vântul le cântă, Fumuri alungă, E zgomot şi umbră...
Hoinăresc printre cadavrele dorinţelor aprinse Lăsate-n calea unui vag trecut. Mă uit atentă şi citesc în ele Tot ce visam, ce-a ars, ce-a dispărut. M-a părăsit trecutul şi sufletul Şi orice simţ şi orice lacrimă, Dar gândul, c-a fost cândva ceva m-a stins Şi am căzut, şi m-am smintit de viaţă...
Rătăcită... Într-un scenariu De poveste nesărată, Încerc să aflu, Să descopăr rostul meu. Sunt doar o simplă actriţă În faţa sălii pline Ce-şi joacă rolul jalnic, Absurd şi plicticos... Păşesc pe scena vieţii ameţită, Nu ştiu de pot sau nu Să-nfrunt liniştea grea, Nu am nici indici, Nici lumină, M-am rătăcit stupid În lumea mea. Nu văd ieşiri Şi pare că-s închisă În începutul plin De gol etern, În care m-am pierdut nedumerită Pe punţi străine Spre infern...
Alerg pe străzi pustii Căutându-mi alinarea Dar nu găsesc nimic; Se lasă ceaţa… Deloc nu văd Şi-mi pare că aievea Aud un şuierat de vânt Ce-mi gâdilă timpanul… Şi-l simt… Cum îmi atinge trupul Şi mă cuprinde-n braţe. Apoi mi-aşază părul, Pe frunte mă sărută Şi luându-mă de mână Mă-ndeamnă să-l urmez.
Păşesc pe-a lui mantelă Fără suflare, absentă Şi-ntind o mână-n aer Crezând că-l pot atinge… Dar deodată tace Şi în văzduh dispare, De mine se ascunde Şi nu mai simt nimic. Îl caut înnebunită Şi-alerg prin frigul serii, Nu dau de el niciunde Şi n-aud niciun glas, Nici vântul ce m-alintă, Doar gândul ce se zbate În lunga lui tăcere…
Din nou m-aleargă timpul pe căi nebănuite, Spre vremuri încuiate şi gânduri bântuite De palide himere ce vor să mă atragă În dansul lor sălbatic şi-mi pare c-ameţesc... Că totul se învârte şi vocile mă strigă, Mă cheamă mai aproape, c-apoi să mă împingă Spre orizontul magic al falnicelor clipe De recădere-n focuri ce-mi mistuie fiinţa. Se zbat ca nişte fiare ce simt miros de frică, Mă sfâşie, nebune, tot trupul mi-l despică, Mă lasă fără umblet, fără căldură, goală Tot sângele l-adună şi-mi pun în loc otravă.
Se agită marea când noaptea încet se lasă Şi valuri spumegânde se sparg de stânca rece; În apă se-oglindeşte un dans de lună plină Ce pare că împrăştie spre mal albe sclipiri.
Se-aude melodia de valuri fredonată, O simfonie a mării, un glas de vânt plângând, În scoicile uitate pe plaja părăsită Unde prezentul tace şi împleteşte un gând.
În şerpuiri de valuri se-ascund stropii de ploaie Şi-n infinitu' albastru se contopesc şi ei; În vraja nopţii calde, o barcă-n larg dispare Şi lasă in urmă trena crăiesei fremătând.
Negru e aerul ce-agaţă Minutele de neatins, fierbinţi, Ce ne îmbată gândul. Negrii sunt ochii tăi În care-mi scald privirea, În care mă cufund Ca intr-un dulce vis, În noaptea ce ne leagă În negrul întuneric, În setea de iubire Şi focul absolut, Când valuri de pasiune Ne mângâie fiinţa, Când ceasul se opreşte Şi devenim eterni.
S-au stins luminile pe străzi Şi încă lunecă aievea Un glas de ploaie în surdină, Un strop de apă-n balta rece. Încă se-aude simfonia Ce rupe pânza de tăcere Şi mişcă oglinzile murdare; Încă-i târziu, dar pare că-i devreme, Încă aştept, dar timpul nu mai vrea.
Sădeşte secunde în viaţa mea, iubite Ca să-nflorească minute mii şi mii, Să crească orele pe lacuri străvezii, Să se ridice zilele spre cer ca brazii Şi săptămâni de dor să zburde pe câmpii. Azi, lunile să zboare spre lumi necunoscute, Iar anii să le prindă cu ramurile lor Şi-apoi să se înalţe deceniile în viaţă Şi secole de gânduri să urce-n infinit. Tot astăzi timpul se despică-n fire, Multe secunde se scurg înspre abis, La miez de noapte clepsidra se întoarce Şi ştiu că-ncepe iar o nouă zi. Şi ceasul ticăie nebun în mine, Iar clopotele nu se mai opresc... Ştiu că sfârşitul mi-e aproape Şi-ncerc să-l mint, să-i spun că n-o să plec. Dar timpul nu m-ascultă şi s-opreşte, Parc-obosit de-atâtea clipe şi trăiri, Vrea să mă lase la poarta nemuririi Unde nu-i ceas, nici capăt de trăit.
Îmi curgi prin vene Îmbujorându-mi spleenul Şi-mi înverzeşti speranţa Că încă mai trăiesc, Pân' păpădia vieţii Va fi suflată-n zare Şi orice moleculă Îşi va găsi sfârşitul...
Îmi curgi prin vene Călăuzindu-mi paşii Şi fiece mişcare În lenta unduire Pân' trupul meu adoarme Şi sufletul se duce Vândut, spre altă lume De umbre necurate...
Îmi curgi prin vene Legându-mă cu timpul, Cu pânze de cristaluri Şi-nmugurite veacuri. Îmi curgi prin vene Noaptea, apoi în zi mă mistui Se-alege doar cenuşa Şi-apoi renasc...
"Ce e în mintea mea? Dar în a ta? Imagini? Gânduri? Nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în mintea unui om. Aparenţele înşeală, ţi se pare că ştii ce gândeşte, că îl cunoşti atât de bine şi crezi că n-ar fi capabil să facă anumite lucruri. Oricare şi-ar dori să afle ce se ascunde în mintea persoanei de lângă el..." Se aşeză uşor pe bancă. Se uită-n jur, nimeni cunoscut. "Toată lumea e grăbită." Doar parcul era acelaşi de ani şi ani. Venea aici adesea şi privea cu atenţie copacii cu crengile ridicate spre cer cerând îndurare, oamenii ce treceau... Petrecea ore întregi privind fântâna arteziană ce parcă-i fredona o melodie. Aceeaşi melodie de care nu se sătura şi voia s-o asculte iar şi iar ... şi iar. Ţinea în mână o carte, o deschidea din când în când, citea ceva, apoi o închidea oftând. Dimineaţa era prezent în acelaşi loc, pe aceeaşi bancă cu aceeaşi carte ce o ţinea strâns la piept. Stătea şi aştepta. Aştepta şi azi venirea ei. Dar nu venea... Trăia cu speranţa c-o va revedea cândva şi-o aştepta mereu cu aceeaşi răbdare, iar seara se întorcea dezamăgit. Au trecut ani buni aşa, iar el era ca o legumă hrănită cu vise şi amintiri. Nimic n-avea decât acea carte ce-o purta mereu la el şi de care nu se despărţea deloc. Acolo i se ascundeau amintirile. Imaginea ei îi fremăta în minte, în tot corpul. Era la fel de frumoasă aşa cum o găsea întotdeauna şi aşa cum a vazut-o la prima întâlnire, în acelaşi parc, pe aceeaşi bancă... "Unde eşti tu oare, în ce colţ de zare ?" era o întrebare la care nu găsise niciodată răspunsul. Se hotărâse de câteva ori să plece în căutarea ei; ajungea până în gară, aştepta trenul cu nerăbdare şi când trebuia sa urce, renunţa şi se-ntorcea în parcul verde. De fiecare dată era ferm convins că nimic nu-l mai opreşte să plece, dar se răzgândea în ultimul moment. Până azi când cu aceeaşi dorinţă nestăpânită îşi dorea s-o regăsească, s-o mai vadă măcar o dată, doar s-o vadă ... îi era de ajuns. Voia să lase-n urmă parcul cu copacii ce-l îngrădeau, cu orchestra fântânii arteziene ce-l incânta şi cu oamenii ce-i colorau privirea. Stătea şi acum în gară şi aştepta sosirea trenului ce-l va duce spre ea, spre necunoscut ... şi totuşi spre nicăieri. În mână avea o valiză. Purta o haină veche de culoarea castanei, peticită din loc în loc şi o pereche de pantaloni negri, prăfuiţi. De departe cineva îl urmărea cu atenţie şi-i observa fiecare mişcare. Părea ca un hoţ ce voia să fugă şi privea cu grijă valiza ca nu cumva să o piardă. Trenul soseşte în gară, se urcă grăbit de teamă că se poate răzgândi din nou. N-a fost aşa. S-a aşezat aşteptând ca acel tren să-l ducă spre o destinaţie necunoscută, acolo unde e ea. Străinul aşteptase acelaşi tren, urcă şi se aşeză lângă el. Încă-l privea; nu înţelegea ce putea să aibă în acea valiză curată şi îngrijită. Însă, el nu ştia ce se petrece în jurul lui, privea pe geam şi nimic mai mult. "Oare te voi găsi?" Soarele îi lumina capul ce se sprijinea pe geamul stropit de ploaie. Adormise ... Străinul se apropie şi într-un timp foarte scurt schimbă valizele între ele. La următoarea staţie acesta coboară şi se pierde în ceaţă. "Vino! Vino!" Se trezeşte auzind chemarea ei care era din ce în ce mai insistentă. Se uită buimăcit în jur, dar ... nimeni. Trenul staţionează, el se ridică speriat, ia valiza şi coboară. Se aşează pe o bancă ameţit, apoi îşi continuă drumul pe străzile oraşului. Nu cunoştea pe nimeni, doar locurile părea că le ştie de-o viaţă-ntreagă. Se opreşte în faţa unui magazin alimentar, cumpără ceva, apoi se aşează la masă. Simte că ceva îi lipseşte, deschide valiza şi găseşte mai multe ziare tăiate. Agitat, le răscoleşte de parcă ar căuta ceva, se ridică, lasă totul şi fuge... Îşi dă seama că a pierdut tot ce avea. Absolut totul, chiar şi amintirile. Fugea şi nu ştia încotro se îndreaptă. Nu realiza ce făcea. La un moment dat se opreşte pe un pod privind apa învolburată ce călătorea cu viteză. Prin gând îi treceau episoade din viaţă şi totul era atât de clar încât credea că e acolo şi nu aici. Deodată în faţa lui apare ea ... mai frumoasă şi mai încântătoare ca niciodată. Îl chema neîncetat, tot mai insistent ... "Vino! Vino... strânge-mă-n braţe !" Cuprins în vraja de amintiri, se aruncă în gol voind s-o prindă, dar sfârşeşte-n apa rece care-l îneacă. "Sunt lângă tine, nu te teme! Mereu voi fi aici ..."
Mi-e teamă să păşesc pe drumurile 
